Escaler: MIHAIL CEHOV – Curs de arta actorului

Prefaţa

Această carte este rezultatul urmăririi din culise a „Procesului de creaţie” – urmărire

începută cu mulţi ani în urmă, în Rusia, la Teatrul de Artă din Moscova cu Stanislavski,

Nemirovici Dankenko şi Sulerjiţchi. În calitatea mea de actor, regizor, profesor şi în sfârşit

Director al Teatrului Mic de artă din Moscova, am avut posibilitatea să-mi dezvolt metodele

de joc şi de regie şi să le formulez într-o tehnică definitivă al cărei program este această carte.

După ce am plecat din Rusia, am lucrat mulţi ani în teatrele din Letonia, Lituania, Austria,

Franţa, Anglia şi cu Max Reinhardt în Germania.

De asemenea, am avut norocul să cunosc şi să observ actori şi regizori celebri de toate

tipurile şi tradiţiile, printre care personalităţi memorabile ca: Şaliapin, Meyerhold, Moisei,

Jouvet, Gielud şi alţii. Mai departe, am putut acumula multe cunoştinţe utile ca regizor al

piesei A douăsprezecea noapte, la Teatrul evreiesc Habima, în Europa, al operei Parsifal, la

Riga, şi al operei Târgul din Sorocinsk, la New York. În timpul muncii mele cu aceasta din

urmă, convorbirile pe care le-am avut cu Serghei Rahmaninoff mi-au inspirat multe

contribuţii la această tehnică.

În 1936, domnul şi doamna L. K., ELMHIRAD şi domnişoara Beatrice STRAIGHT

au deschis o şcoală dramatică la Darlington Hall, Devonshire, Anglia, cu intenţia de a crea

Teatrul Cehov. Ca director al acestei şcoli, am avut ocazia să fac un mare număr de experienţe

religioase în legătură cu tehnica mea. Aceste experienţe au continuat dupa ce şcoala a fost

mutată în Statele Unite, în preajma celui de-al doilea război mondial, şi de atunci în tot timpul

transformării şcolii într-un teatru profesionist, cunoscut sub numele de „Cehov layer”.

Acest teatru ar fi putut să experimenteze principiile noi ale artei dramatice în cursul

turneului său cu un repertoriu clasic, totuşi activitatea sa a fost întreruptă atunci când

majoritatea membrilor săi de sex masculin au fost chemaţi sub arme. Experienţele mele şi-au

croit drum înainte încă din timp, cu ajutorul actorilor de pe Broadway, dar au trebuit să fie

amânate până la urmă pentru un timp nedefinit, când mulţi dintre membrii acestor familii au

intrat, de asemenea, în serviciile militare.

Acum, după toţi aceşti ani de experimentare şi verificare, simt că a venit momentul să

aştern aceste idei pe hârtie şi să le ofer ca operă a vieţii mele judecăţii colegilor mei şi a

maselor de cititori.

Totodată, vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de Paul Marshall Allen pentru ajutorul

său generos în ceea ce priveşte versiunea actuală. Lui Bety Rasskin Appleton, Hurd Matefield

şi mai ales lui Deordre du Prey, fostul meu elev şi profesor calificat al acestei metode, pentru

contribuţia fiecăruia dintre ei.

Rezerv o notă de apreciere specială pentru Charles Leonard, dramaturg, producător,

regizor, a cărui cunoaştere tehnică a metodei şi înţelegere de a aplica în diversele ramuri ale

teatrului, în film, radio şi televiziune m-au convins să-l însărcinez cu munca editorială a

acestei versiuni finale a manuscrisului. Priceperea lui nepreţuită m-a făcut să-i fiu profund

îndatorat.

MIHAIL CEHOV,

BEVERLY HILLS, CALIFORNIA, 1958

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Avem nevoie de ajutorul tău!

Natura abstractă a subiectului cere nu numai o lectură concentrată, nu numai o

înţelegere clară, ci şi o colaborare cu autorul. Căci, ceea ce poate fi uşor de înţeles prin

contact personal şi demonstrativ, depinde în mod necesar de cuvinte şi concepte pur

intelectuale. Multe din întrebările ce se pot naşte din mintea ta, în timpul sau după lectura

fiecărui capitol, pot căpăta cel mai bun răspuns prin aplicarea practică a exerciţiilor

recomandate. Din păcate, nu există altă posibilitate de a colabora: tehnica de joc nu poate fi

bine înţeleasă fără practicarea ei. Tehnica oricărei arte poate uneori să inhibe – aşa cum s-a

mai întâmplat – scânteia inspiraţiei la un artist mediocru, dar aceeaşi tehnică, în mâinile unui

maestru, poate transforma scânteia într-o flacără de nestins.

Josef Jassner

CAPITOLUL I

CORPUL ŞI PSIHICUL ACTORULUI

„Corpurile noastre pot fi sau

cei mai buni prieteni, sau cei mai răi duşmani.”

Este un lucru cunoscut că corpul şi psihicul omenesc se influenţează reciproc şi se află

într-o constantă interacţiune. Un corp, fie că are o hiperdezvoltare musculară, fie că e

nedezvoltat, poate tulbura cu uşurinţă activitatea minţii, poate toci sentimentele sau poate

slăbi voinţa. Deoarece orice domeniu şi profesiune ne produce deprinderi, boli sau accidente

profesionale caracteristice, care îi afectează inevitabil pe muncitorii sau profesioniştii

respectivi, numai rareori putem stabili un echilibru între fizic şi psihic. Dar actorul, care

trebuie să-şi considere corpul ca pe un instrument pentru experimentarea unor idei creatoare

pe scenă, trebuie să tindă către realizarea unei armonii complete între psihic şi fizic. Există

anumiţi actori care îşi simt profund rolurile, le pot înţelege cu cea mai mare limpezime, dar

care nu pot exprima, nici produce, în faţa publicului această bogăţie, cu mijloace proprii.

Acele idei şi emoţii minunate sunt oarecum încătuşate înăuntrul corpurilor lor nedezvoltate.

Procesul de repetiţie şi jocul propriu-zis este pentru ei o luptă penibilă împotriva propriei lor

„cărni prea solide”, după cum spune Hamlet. Dar oamenii nu trebuie să se descurajeze. Orice

actor suferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o anumită rezistenţă a corpului său.

Pentru a învinge aceasta, este nevoie de exerciţii fizice, dar ele trebuie să fie bazate pe

principii diferite de acelea care sut folosite în majoritatea şcolilor de artă dramatică.

Gimnastica, dansul, scrima, acrobaţia, gimnastica artistică pentru fete, luptele sunt, fără

îndoială, bune şi folositoare prin ele însele, dar corpul unui actor trebuie supus unei dezvoltări

speciale, în conformitate cu cerinţele specifice ale profesiunii sale.

Care sunt aceste cerinţe?

În primul rând, mai ales, extrema sensibilitate a corpului faţă de impulsurile psihice

creatoare. Aceasta nu poate fi obţinută prin exerciţii strict fizice. Psihicul însuşi trebuie să ia

parte la această dezvoltare. Corpul unui actor trebuie să absoarbă însuşirile psihice, trebuie să

fie plin şi pătruns de ele, în aşa fel încât ele să-l transforme treptat într-o membrană sensibilă,

într-un fel de receptor şi conveior al imaginilor, sentimentelor şi impulsurilor voluntare cele

mai subtile.

Începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea, a început să predomine cu o putere

tot mai mare o concepţie materialistă despre lume, atât în afara artei, cât şi în ştiinţă şi în viaţa

de toate zilele. Prin urmare, numai lucrurile care sunt palpabile şi numai ceea ce are aparenţa

exterioară a fenomenelor vieţii pare să fie în stare să atragă atenţia unui artist. Sub influenţa

concepţiilor materialiste, actorul modern este tentat, în permanenţă şi fără să fie neapărată

nevoie, de practica primejdioasă de a elimina elementele psihologice din arta sa şi de a

supraestima semnificaţia celor fizice. Astfel, cu cât se cufundă el mai mult în acest mediu

neartistic, cu atât corpul lui devine mai puţin animat, tot mai superficial, mai greoi, mai rigid

şi, în cazuri extreme, semănă chiar cu un automat al epocii lui mecaniciste. Banalitatea devine

un substitut comod al originalităţii. Actorul începe să recurgă la tot felul de trucuri şi clişee

teatrale şi acumulează curând o serie de deprinderi de joc specifice şi un manierism corporal.

Dar nu este vorba cât de bune sau rele par să fie acestea, ele nu fac decât să ţină locul

sentimentelor şi emoţiilor artistice reale, adevăratei dispoziţii creatoare pe scenă. Mai mult,

sub puterea hipnotică a materialismului modern, actorii sunt înclinaţi chiar să neglijeze limita

care trebuie să separe viaţa cotidiană de viaţa scenică. Ei se forţează să aducă pe scenă viaţa

aşa cum este ea şi în felul acesta devin mai curând nişte fotografi obişnuiţi decât artişti. Ei au

înclinaţia primejdioasă de a uita că adevărata sarcină a unui artist creator nu este de a crea pur

şi simplu aparenţa exterioară a vieţii, ci de a interpreta viaţa sub toate aspectele ei şi în toată

profunzimea ei, de a arăta ce este în spatele fenomenelor vieţii, de a-l lăsa pe spectator să

privească dincolo de faţetele şi sensurile vieţii. Căci nu este, oare, artist – actor, în adevăratul

sens al cuvântului, acea fiinţă care este înzestrată cu putinţa de a vedea şi de a trăi lucruri care

sunt obscure pentru o persoană obişnuită? Şi nu e oare menirea lui adevărată, instinctul lui

binecuvântat, de a oferi spectatorului, ca un fel de revelaţie, propriile sale impresii asupra

lucrurilor, aşa cum le vede şi le simte el? Dar cum poate el să facă aceasta dacă corpul lui este

încătuşat şi limitat în expresivitatea sa de puterea unor influenţe neartistice, necreatoare? Atâta

timp cât corpul şi vocea sa sunt singurele instrumente fizice pe care se poate conta, nu trebuie

oare să le apre de constrângerile care sunt ostile şi delatorii pentru profesiunea sa? Gândirea

rece, analitică, materialistă, tinde să înăbuşe tendinţa către inspiraţie. Pentru a contracara

această intervenţie distrugătoare, actorul trebuie să-şi asume sistematic sarcina de a-şi hrăni

corpul cu alte impulsuri decât acele care îl duc către un mod pur materialist de trăire şi

gândire. Corpul actorului poate avea pentru el o valoare optimă numai când este susţinut de

un torent neîntrerupt de impulsuri artistice; numai atunci corpul lui poate fi cel mai rafinat,

sensibil şi receptiv faţă de subtilităţile care constituie viaţa interioară a unui artist creator, căci

corpul actorului trebuie să fie modelat şi recreat din interior.

De îndată ce începem să exersăm suntem uimiţi văzând cât de mult şi cât de avid poate

absorbi corpul omenesc, în special acela al actorului, tot felul de valori psihice, şi poate

reacţiona la ele. De aceea, pentru dezvoltarea actorului trebuie găsite şi aplicate exerciţii

psihologice speciale. Primele nouă exerciţii sunt indicate pentru a satisface această cerinţă.

Aceasta ne duce la definirea celei de-a doua cerinţe care este bogăţia psihicului

însuşi. Un corp sensibil şi un psihic bogat nuanţat sunt reciproc complementare şi crează acea

armonie atât de necesară pentru atingerea scopului profesional al actorului. Veţi obţine aceasta

prin largirea continuă a cercurilor intereselor voastre. Încercaţi să trăiţi sau să vă apropiaţi psihologic

unor persoane din alte epoci, citind piese istorice, nuvele istorice sau chiar cărţi de istorie. În timpul

acesta încercaţi să pătrundeţi în gândirea lor fără a impune punctul vostru de vedere modern, concepţiile

voastre morale, principiile sociale sau orice este de natură personală. Încercaţi să-i înţelegeţi prin modul lor

de viaţă şi prin împrejurările vieţii lor. Respingeţi noţiunea dogmatică şi greşită că personalitatea

umană nu se schimbă niciodată, rămânând aceeaşi în toate epocile. (Am auzit cândva un actor

de seamă spunând că „Hamlet a fost o marionetă, exact ca mine"). În această clipă el şi-a

trădat acea lene interioară care l-a înpiedicat să pătrundă mai intim în personalitatea lui

Hamlet şi lipsa lui de interes faţă de tot ce se afla dincolo de limitele propriei sale psihologii.

În mod similar încercaţi să pătrundeţi în psihologia unor anumite popoare, încercaţi să

definiţi caracterele lor specifice, trăsăturile lor psihologice, interesele lor, arta lor. Lămuriţi

principalele deosebiri dintre aceste popoare.

Mai departe, căutaţi să pătrundeţi în psihologia personajelor din jurul vostru. Faţă de cele de

care simţiţi o antipatie, încercaţi să le găsiţi unele insuşiri bune, pozitive, pe care nu le-aţi observat

înainte. Faceţi îcercarea de a trăi cele ce trăiesc ele, întrebaţi-vă de ce ele sunt şi acţionează aşa

şi nu altfel. Rămâneţi obiectivi şi vă veţi lărgi incomensurabil propria voastră psihologie. Toate

aceste trăiri impuse, datorită propriei lor ponderi, vor pătrunde treptat şi în fiinţa voastră şi vă

vor face mai sensibili, mai nobili, mai flexibili. Şi astfel capacitatea voastră de a pătrunde în

viaţa interioară a personajelor va fi mai ascuţită. Veţi începe prin a descoperi acel fond

inepuizabil de originalitate, inventivitate şi ingenuitate pe care îl veţi putea dărui ca actori.

Veţi fi în stare să depistaţi în toate personajele voastre acele trăsături fixe dar fugitive pe care

nimeni afară de voi, actorii, nu le poate vedea şi, în consecinţă, dezvălui spectatorilor voştri.

Şi dacă, în plus, la sugestiile de mai sus, veţi dobândi deprinderea de a suprima orice

criticism inutil în viaţă sau în munca voastră profesională, veţi grăbi considerabil

dezvoltarea voastră.

A treia cerinţă este completa subordonare a corpului şi a psihicului de către actor.

Actorul care vrea să devină propriul lui stăpân şi al meşteşugului său va exclude elementul

„accidental” din profesiunea sa şi va crea o bază solidă pentru talentul său. Numai o

dominare completă a corpului şi a psihicului său îi va da încrederea în sine, libertatea şi

armonia necesară pentru activitatea sa creatoare. Căci în viaţa cotidiană, modernă, noi nu

facem uz suficient sau adecvat de corpul nostru şi, ca urmare, majoritatea muşchilor noştri

devine flască, inflexibilă şi insensibilă. Muşchii trebuie reactivaţi şi întăriţi. Întreaga metodă

sugerată în această carte ne conduce către satisfacerea acestei cerinţe. Şi acum să pornim la

munca practică şi să facem exerciţiile. Evitaţi să le executaţi mecanic şi căutaţi întotdeauna

să aveţi în minte scopul final.

EXERCIŢIUL I

Faceţi o serie de mişcări largi dar simple, utilizând maximul de spaţiu din jurul

vostru; atrageţi în ele tot corpul. Faceţi mişcări cu destulă forţă dar fără constrângerea inutilă

a muşchilor. Destindeţi-vă complet, întinzând mâinile şi picioarele mult depărtate. Rămâneţi

câteva momente în această poziţie extinsă. Imaginaţi-vă că deveniţi din ce în ce mai larg şi

mai mare. Reveniţi la poziţia iniţială. Repetaţi aceeaşi mişcare de mai multe ori. Ţineţi minte

scopul exerciţiului spunându-vă: „Îmi trezesc muşchii adormiţi ai corpului, sunt pe cale de ai

reînviora şi utiliza".

Acum, închideţi-vă, încrucişaţi-vă braţele pe piept, punând mâinile pe umeri.

Îngenunchiaţi pe unul sau pe amândoi genunchii, aplecând capul foarte adânc. Imaginaţi-vă

că deveniţi tot mai mic şi mai mic, înfăşurându-vă, strîngîndu-vă de parcă aţi vrea să

dispăreţi înăuntrul vostru şi că spaţiul din jurul vostru se strîmtorează. Un alt grup de muşchi

va fi trezit prin această mişcare de contracţie. Reveniţi la poziţia în picioare, apoi repeziţi tot

corpul înainte pe un picior, întinzând înainte unul sau ambele picioare, apoi repeziţi tot

corpul înainte, mişcare de întindere a braţului lateral, la dreapta şi la stînga, folosind cît mai

mult spaţiu în jurul vostru. Faceţi o mişcare asemănătoare cu lovitura fierarului cu ciocanul

pe nicovală. Faceţi diferite mişcări largi, pline, bine conturate, de parcă aţi arunca ceva

deasupra capului, sau l-aţi trage, 1-aţi împinge, l-aţi aranca de colo pînă colo. Faceţi

mişcările complet, cu suficientă forţă şi într-un ritm moderat. Evitaţi mişcările dansante. Nu

vă reţineţi respiraţia în timpul mişcărilor. Nu vă grăbiţi. Faceţi pauză după fiecare mişcare.

EXERCIŢIUL II

După ce aţi învăţat, cu ajutorul mişcărilor pregătitoare, să executaţi mişcările simple,

largi şi libere, continuaţi să le faceţi într-un alt mod. Imaginaţi-vă că în pieptul vostru se află

un centru de la care pornesc impulsurile prezente pentru toate mişcările voastre. Gîndiţi-vă la

acest centru imaginar ca la o nouă sursă de activitate şi forţă lăuntrică în corpul vostru.

Trimiteţi această forţă în capul, braţele, mîinile, torsul şi picioarele voastre. Lăsaţi senzaţia

de forţă, armonie şi bună stare să pătrundă în tot corpul. Avreţi grijă ca nici umerii, coatele,

încheieturile, şalele, genunchii să nu împiedice curgerea acestei energii de la centrul

imaginar şi lăsaţi-o să treacă liber. Ţineţi minte că articulaţiile nu vă sunt date pentru a vă

face corpul rigid ci, dimpotrivă, pentru a vă da putinţa să vă utilizaţi cu cea mai mare

libertate şi flexibilitate.

Închipuiţi-vă că braţele şi picioarele voastre porneau de la acel centru din pieptul

vostru şi nu de la umeri sau şolduri; încercaţi să executaţi o serie de mişcări naturale: ridicaţi

şi coborîţi braţele, îndoiţi-le în diferite direcţii, mergeţi, şedeţi, ridicaţi-vă, mişcaţi diferite

obiecte, puneţi-vă pardesiul, pălăria etc. Aveţi grijă ca toate mişcările pe care le faceţi să fie

comandate realmente de acea forţă care izvorăşte din centrul imaginar ce se află în pieptul

vostru. În timp ce faceţi aceste exerciţii, ţineţi minte un alt principiu important, lăsaţi forţa

care izvorăşte din centrul imaginar din piept şi vă conduce în spaţiu să perceapă mişcarea

însăşi: adică mai întîi emiteţi impulsul pentru mişcare, iar apoi, o clipă mai tîrziu, executaţi

mişcarea. În timp ce mergeţi înainte, în lături sau înapoi, lăsaţi chiar centrul să iasă afară ca

şi cum ar fi fost corpul chiar în piept, cîţiva centimetri în direcţia mişcării. Lăsaţi-vă corpul

să urmeze centrul. Aceasta va face ca mersul şi fiecare mişcare a voastră să fie lină,

graţioasă, artistică, la fel de plăcută de privit ca şi de executat. După ce mişcarea a fost

executată, nu întrerupeţi brusc curentul generat de centru, ci lăsaţi-l să curgă şi să radieze

câtva timp dincolo de limitele corpului vostru şi în spaţiul din jur. Această forţă trebuie nu

numai să preceadă fiecare din mişcările voastre, dar să le şi urmeze, aşa încât senzaţia de

libertate să fie sprijinită de această forţă, punând astfel un element psihologic la dispoziţia

voastră. Treptat, veţi trăi din ce în ce mai mult acest sentiment puternic, care poate fi numit

prezenţa actorului în scenă. În timp ce vă veţi afla în faţa publicului, nu veţi fi niciodată

stăpîniţi de conştiinţa de sine, nu veţi suferi niciodată de trac sau de lipsă de încredere ca

artist.

Centrul imaginar din pieptul vostru vă va da de asemenea senzaţia că tot corpul se

apropie aievea de tipul „ideal” al corpului omenesc. Ca un muzician care poate cânta numai

pe un instrument bine acordat, la fel veţi avea şi voi sentimentul că corpul vostru "ideal" vă

va face să fiţi în stare de a-l folosi la maximum, de a-i da tot felul de trăsături caracteristice,

cerute de rolul asupra căruia lucraţi. Aşadar, continuaţi aceste exerciţii până când veţi simţi

că acel centru puternic din pieptul vostru este o parte naturală a fiinţei voastre şi nu mai cere

o atenţie sau o concentrare specială. Centrul imaginar serveşte de asemenea şi altor scopuri

care vor fi discutate mai departe.

EXERCIŢIUL III

Ca şi mai înainte, faceţi mişcări puternice, largi, cu tot corpul. Dar acum spuneţi-vă:

„Ca un sculptor, eu modelez spaţiul din jurul meu. Eu las forme. Apar cizelate în mişcările

corpului meu”.

Creaţi forme clare şi definite. Pentru a putea face aceasta, gândiţi-vă la începutul şi

sfârşitul fiecărei mişcări pe care o faceţi. Şi iarăşi spuneţi-vă: „Acum încep mişcarea ce

crează o formă”, şi după îndeplinirea ei: „Acum am terminat-o; forma e aici”. Odată cu

aceasta, imaginaţi-vă şi simţiţi-vă corpul ca o formă în mişcare. Repetaţi fiecare mişcare de

mai multe ori, până când devine liberă şi plăcută de executat. Eforturile voastre vor semăna

cu lucrul unui desenator, care trage o dată şi încă o dată aceeaşi linie, năzuind către o formă

mai bună, mai clară şi mai expresivă. Dar pentru a nu pierde caracterul modelator al mişcării

voastre, imaginaţi-vă aerul din jurul vostru ca pe un mediu care vă opune o rezistenţă. De

acemenea, executaţi aceleaşi mişcări într-un ritm diferit. Apoi încercaţi să reproduceţi aceste

mişcări, folosind diferitele părţi ale corpului vostru. Modelaţi aerul din jurul vostru numai cu

umerii şi omoplaţii, apoi cu spatele, cu coatele, cu genunchii, cu fruntea, mâinile, degetele

etc. În toate aceste mişcări păstraţi senzaţia de putere şi energie interioară, care străbate din

afară prin corpul vostru. Evitaţi tensiunea musculară de prisos. De dragul simplităţii,

executaţi mişcările de modelare mai întâi fără imaginarea centrului din pieptul vostru, iar

apoi imaginaţi-vă acest centru.

Acum, ca şi în exerciţiul precedent, reveniţi la mişcările simple şi fireşti şi la treburile

zilnice, folosind centrul cu păstrarea şi combinarea senzaţiilor de energie, forţa modelatoare

şi forma.

Când veniţi în contact cu anumite obiecte, căutaţi să introduceţi energia voastră în

ele, umplându-le de forţa voastră. Aceasta vă va dezvolta capacitatea de a mânui obiectele

(recuzita de scenă) cu cea mai mare uşurinţă şi abilitate. De asemenea, încercaţi să extindeţi

această forţă asupra partenerilor voştri (chiar la oarecare distanţă). Acesta va deveni unul din

mijloacele cele mai simple pentru a stabili contacte adevărate şi forme pe scenă, ceea ce este

o parte importantă a tehnicii, de care ne vom ocupa mai târziu.

Cheltuiţi-vă forţa cu dărnicie. Este inepuizabilă şi cu cât daţi mai mult, cu atât se va

acumula mai mult în voi.

Încheiaţi acest exerciţiu, ca şi exerciţiile 4, 5 şi 6, cu încercarea de a vă antrena

mâinile şi degetele separat. Faceţi o serie oarecare de mişcări naturale: luaţi, mişcaţi, puneţi

jos, atingeţi şi mutaţi diferite obiecte mari şi mici. Aveţi grijă ca mâinile şi degetele

dumneavoastră să posede aceeaşi forţă modelatoare, încât şi ele să creeze forme cu fiecare

mişcare.

Nu e nevoie să se exagereze mişcarea şi nu trebuie să vă descurajaţi dacă la inceput

ea poate să pară puţin stângace şi exagerată. Mâna şi degetele unui actor pot să fie foarte

expresive pe scenă, dacă sunt bine dezvoltate, sensibile şi folosite cu economie. După ce aţi

dobândit o tehnică suficientă acestor mişcari de modelare şi aţi simţit o plăcere excutându-le,

în continuare, spuneţi-vă : "Orice mişcare pe care o fac este o mică operă de artă, eu o fac ca

un artist, corpul meu este un instrument fin pentru a produce mişcari modelatoare şi pentru a

crea forme. Prin inermediul corpului meu sunt în stare să-i dezvolt spectatorului forţa şi

concentraţia mea lăuntrică." Lăsaţi această idee să pătrundă adânc în fiinţa voastră. Acest

exerciţiu vă va face întotdeauna capabili de a crea forme pentru orice sarcină pe care o aveţi

pe scenă. Vă veţi dezvolta un gust pentru formă şi veţi fi artistic nesatisfăcuţi de orice

mişcare vagă şi nedefinită sau de gesturile, vorbirea, ideile, sentimentele şi impulsurile

voluntare, amorfe, când vă veţi ciocni de ele la voi inşivă sau la ceilalţi, în timpul muncii

voastre profesionale. Veţi inţelege si vă veţi convinge de lipsa de precizie şi de formă ce nuşi

are locul in artă.

EXERCIŢIUL IV (Plutire)

Repetaţi mişcarile largi, din exerciţiul precedent, folosind tot corpul, apoi treceţi la

mişcarile naturale simple, şi, în sfârşit, exersaţi numai cu mâinile şi cu degetele. Dar acum

treziţi în voi o altă idee: "Mişcările mele plutesc în spaţiu, continuându-se lin şi frumos una

cu alta." Ca şi în exerciţiul precedent, toate mişcările trebuie să fie simple şi bine conturate;

lăsaţi-le să scadă şi să crească aşa ca nişte valuri mari. Ca mai înainte, evitaţi încordarea

musculară, de prisos, dar pe de altă parte, nu lăsaţi mişcările să devină slabe, vagi,

nedeterminate sau difuze. În acest exerciţiu, imaginaţi aerul din jurul vostru ca pe o întindere

de apă care vă susţine şi deasupra căreia mişcările voastre trec uşor. Schimbaţi ritmul, faceţi

pauze din când in când. Consideraţi-vă mişcările ca nişte mici opere de artă ca în toate

exerciţiile indicate în acest capitol. O senzaţie de calm, echilibru şi căldură psohologică va

fi răsplata voastră. Păstraţi aceste senzaţii şi lăsaţi-le să vă umple întreaga fiinţă.

EXERCIŢIUL V (Zbor)

Dacă aţi privit vreodată păsări în zbor, veţi înţelege deîndată ideea mişcărilor care

urmează. Imaginaţi-vă întreaga fiinţă zburând prin spaţiu. Ca şi la exerciţiile precedente,

mişcările voastre trebuie să se confunde unele într-altele, fără a deveni însă difuze. În acest

exerciţiu, energia , energia fizică şi mişcările voastre pot să crească sau să descrească, după

dorinţă, dar nu trebuie niciodată să dispară complet. Psihologic vorbind, trebuie să vă

menţineţi întotdeauna energia. Puteţi reveni în exterior la o poziţie statică, dar în interior

trebuie să continuaţi să simţiţi că vă înălţaţi la cer. Imaginaţi-vă aerul din jurul vostru ca pe

un mediu care vă inspiră mişcări de zbor. Dorinţa voastră trebuie să fie de a învinge greutatea

corpului vostru, de a învinge legea gravitaţiei. În timp ce vă mişcaţi, schimbaţi ritmul. O

senzaţie de uşurinţă plăcută şi de bunăstare vă va umple întreaga fiinţă. Începeţi acest

exerciţiu tot prin mişcări largi. Apoi treceţi la gesturi naturale. În timp ce executaţi mişcările

obişnuite trebuie să păstraţi neapărat exactitatea si simplitatea lor.

EXERCIŢIUL VI (Radiaţie)

Începeţi acest exerciţiu ca întotdeauna cu mişcări largi din exerciţiile permanente.

Treceţi apoi la mişcările simple, naturale, indicate mai jos. Ridicaţi braţul, coborâţi-l,

întindeţi-l, înainte, lateral, mergeţi în jurul camerei. Culcaţi-vă, şedeţi, ridicaţi-vă în picioare

etc. dar în prealabil şi în permanenţă trimiteţi razele corpului vostru în spaţiul din jur, în

direcţia pe care o faceţi şi chiar după ce mişcările s-au încheiat. Vă veţi întreba, poate, cum

puteţi continua, de pildă, să staţi jos, după ce aţi stat cu adevărat jos? Răspunsul este simplu.

Dacă vă revedeţi în memorie stând jos, obosiţi şi sleiţi. E drept că corpul vostru a luat

fiziceşte ultima poziţie, dar psihologic continuaţi să "staţi jos" deoarece realizaţi că staţi jos.

Veţi topi această radiaţie în sensul plăcerii ce o resimţiţi de pe urma relaxării. Acelaşi lucru

cu ridicarea în picioare , în timp ce vă imaginaţi că sunteţi obosţi, sleiţi: Corpul vostru opune

rezistenţă şi cu mult înainte de a vă scula cu adevărat în picioare, o veţi face in forul vostru

lăuntric, radiaţi senzaţia "ridicării în picioare". Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să vă

jucaţi sau să pretindeţi că sunteţi obosiţi în timpul acestei exemplificări. Aceasta nu este decât

o ilustrare a ceea ce poate să se întample într-o anumită împrejurare reală din viaţă. În acest

exerciţiu, aceasta trebuie să se facă cu orice mişcare care duce la o poziţie fiziceşte, statică.

Radiaţia trebuie să se preceadă şi să urmeze toate mişcările voastre radiale.

În timp ce radiaţi, căutaţi într-un fel să iesiţi din limitele propriului vostru corp.

Trimiteţi-vă razele în diferite direcţii la început în tot corpul apoi în diferitele părţi ale

corpului: în braţe, degete, mâini, palme, frunte, piept, spate. Puteţi folosi sau nu centrul din

pieptul vostru ca un izvor general, al relaţiilor. Umpleţi tot spaţiul din jur cu aceste radiaţii.

De fapt este acelaşi proces ca şi emiterea în afară a forţei voastre, dar de o calitate mult mai

uşoară.

De asemenea fiţi atenţi la diferenţele subtile dintre mişcările de zbor si de radiaţie,

pâna practica le face lesne de deosebit. Imaginaţi-vă că aerul din jur e plin de lumină. Nu

trebuie să vă lasaţi tulburaţi de îndoieli dacă radiaţi cu adevărat, sau vă imaginaţi numai. Dacă

vă imaginaţi sincer şi cu convingere că trimiteţi în afară raze, imaginaţia vă va aduce treptat şi

sigur procesul real şi adevărat al radiaţiei. Rezultatul acestui exerciţiu va fi o senzaţie de

existenţă şi semnificaţie reală a forului vostru lăuntric. Deseori actorii nu sunt conştienţi sau

nu observă această bogăţie din interiorul lor, şi în timp ce joacă, se bazează prea mult pe

mijloacele lor exterioare de expresie. Utilizarea lor excesivă arată în mod evident că unii

actori uită sau ignoră că personajele pe care le portretizează au suflete vii şi că aceste suflete

pot fi dezvăluite convingător printr-o radiaţie puternică. Într-adevăr nu există nimic în

domeniul psihicului nostru care să nu poată fi radiat astfel. Alte senzaţii pe care le veţi trăi vor

fi libertatea, fericirea şi căldura lăuntrică. Toate aceste sentimente vă vor inunda toată fiinţa,

făcând-o tot mai vie, sensibilă si receptivă. (Comentarii suplimentare asupra radiaţiei pot fi

găsite la sfârşitul acestui capitol.)

EXERCIŢIUL VII

Când v-aţi familiarizat definitiv cu aceste patru feluri de mişcări, (modelare, plutire,

zbor şi radiaţie) şi sunteţi în stare să le executaţi cu uşurinţă, încercaţi să le reproduceţi numai

în imaginaţie. Repetaţi aceasta până când veţi putea realiza fără efort duplicatul aceloraşi

senzaţii psihice şi fizice pe care le-aţi trăit când v-aţi mişcat în realitate.

În orice operă de artă adevărată şi mare, găsim totdeauna patru calităţi pe care artistul

le-a pus în creaţia sa: Îndemânarea, Forma, Frumosul, Unitatea. Aceste patru calităţi

trebuie să şi le dezvolte actorul: trebuie să-şi stapânească corpul şi vorbirea, deoarece sunt

singurele instrumente la dispoziţia actorului pe scenă. Corpul său trebuie să devină o operă de

artă în sine, trebuie să dobândească aceste patru calităţi, să le asimileze lăuntric.

Mai întâi să ne ocupăm de îndemânare. În jocul unui actor, mişcările greoaie şi o

vorbire inflexibilă sunt în stare să deprime şi chiar să indepărteze publicul. Stângăcia la un

artist e o forţă necreatoare. Pe scenă ea poate exista numai ca temă, dar niciodată ca manieră

de joc. Pe scenă... "Lejeriatea mişcării este aceea care mai mult decât orice îl face pe artist" –

spunea Edward Eggleston. Cu alte cuvinte, personajul vostru, pe scenă, poate fi greoi,

neîndemanatic în mişcări, poate să articuleze prost, dar voi înşivă ca artişti trebuie să folosiţi

întotdeauna lejeritatea şi îndemânarea cu mijloace de expresie. Chiar şi stângăcia însăşi

trebuie reprodusă cu lejeritate şi îndemânare.

Niciodată nu trebuie să confundaţi însuşirile personajului cu ale voastre proprii ca

artişti, dacă vreţi să învăţaţi să deosebiţi ceea ce jucaţi, (tema, personajul) de felul cum o

faceţi (modul , maniera de joc). Îndemânarea vă relaxează corpul şi spiritul, de aceea ea este

soră cu umorul. Unii actori de comedie recurg la mijloace greoaie de expresie umoristică, ca

de pildă: roşeaţa violentă a feţei, contorsionarea trupului şi forţarea corzilor vocale, şi totuşi,

în sală, râsul întârzie să apară. Alţi actori comici folosesc aceleaşi mijloace greoaie, dar cu

îndemânare si fineţe şi obţin un mare succes. Un exemplu şi mai strălucit este un clovn bun,

care cade într-un mod greoi, dar cu atâta graţie şi îndemânare artistică, încât nu vă puteţi

reţine râsul. Dar ultimele si cele mai bune exemple sunt maniera uşoară si îndemânatecă

alături de grotescul greoi al lui Charlie Chaplin sau al unui clovn ca Grock. Calitatea

îndemânării se obţine prin exerciţii ca mişcări de zbor sau radiaţie, care vă sunt deja

cunoscute.

De o importanţă similară este noţiunea FORMA. Puteţi fi chemaţi să jucaţi pe scenă

un personaj pe care autorul l-a conceput ca pe un tip slab, dezordonat sau poate că trebuie să

interpretaţi un tip haotic, turbulent, fără simţ al formei, cu o vorbire neclară, ba chiar gângavă.

Dar un astfel de personaj trebuie considerat numai tematic, ca ceea ce trebuie să faceţi. Dar,

cum veţi juca ca actori aceasta depinde numai de cât de complet şi de perfect vă este simţul

formei. Tendinţa către claritatea formei este vizibilă chiar şi în lucrurile neterminate, şi în

scheciurile marilor maeştri. A crea cu ajutorul unor forme clar conturate este o măiestrie pe

care artiştii din toate ramurile pot şi trebuie s-o dezvolte în cel mai înalt grad.

Exerciţiile cu mişcări de modelare îi pot servi cel mai bine pe actori în năzuinţa lor

către dobândirea spaţiului FORMEI.

În ceea ce priveşte frumosul, s-a spus în repetate rânduri că acesta este rezultatul

conglomerării mai multor elemente psiho-fizice. Acesta este un adevăr neîndoielnic. Dar

actorul care atacă exerciţiile pentru frumos nu trebuie să caute să trăiască frumosul în mod

analitic sau substituitiv, ci mai curând spontan şi intuitiv. Întelegerea frumosului ca o

confluenţă a mai multor elemente îl va aduce pe actor la confuzie şi va genera multe greşeli de

antrenament.

Înainte ca actorul să înceapă să exerseze pentru a-şi forma simţul frumosului, trebuie

să se gândească el însuşi ca având părţi rele şi bune. Îndrăzneala este o virtute, lipsa de

gândire, bravura fără rost, sunt o latură negativă. Dacă prudenţa este o însuşire pozitivă, teama

oarba este un lucru negativ.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre frumos. Adevărata frumuseţe îşi are originea

înăuntrul fiinţei umane, în timp ce falsa frumuseţe este în exteriorul ei. "Etalarea" este latura

negativă a frumuseţii, la fel sentimentalismul, dulcegăria, autoadoraţia, şi alte deşertăciuni

asemănătoare. Actorul care îşi dezvoltă simţul frumosului numai pentru a se admira pe sine

obţine un lucru superficial, o pojghiţă subţire. Scopul lui este de a dobândi acest simţ numai

pentru arta sa. Dacă este capabil să elimine egoismul din simţul său pentru frumos, atunci este

în afară de orice pericol. Dacă vă veţi întreba: "Cum pot să redau situaţiile urâte si personajele

respingătoare, dacă creaţia mea trebuie să fie frumoasă? Aceasta frumuseţe nu-mi va răpi oare

expresivitatea?". În principiu răspunsul rămâne acelaşi ca şi la distincţiadintre ce? şi cum?,

dintre temă şi modul de expresie, dintre personaj sau situaţie şi artistul cu un simţ al

frumosului bine dezvoltat şi cu un gust fin. Urâţenia exprimată pe scenă cu mijloace inestetice

irită nervii publicului. Efectul unui asemenea spectacol este mai curând fiziologic decât

psihologic. Influenţa înălţătoare a artei rămâne paralizantă în asemenea cazuri. Dar o temă, un

personaj sau o situaţie neplăcută prezentată estetic păstrează puterea de a înălţă şi de a inspira

publicul. Frumuseţea cu care este redată o astfel de temă transformă urâţenia într-un caz

particular, în ideea ei. Pe lângă elementul particular, aici mai apare şi prototipul şi, în acelaşi

moment, el face apel la mintea şi la spiritul spectatorului în loc să-i irite nervii.

O bună ilustrare pentru cuvintele acestea pot fi cuvintele regelui Lear care îşi

blesteamă fiicele îngrămădind imprecaţii peste imprecaţii. Luate separat, ele nu aparţin

desigur domeniului frumosului, dar luate în context, fiecare dintre ele crează impresia unui

fragment foarte frumos al piesei.

Aici vedem geniul lui Shakespeare de a folosi mijloace frumoase pentru a trata o temă

extrem de neplăcută. Acest exemplu clasic ne spune el însuşi mai mult decât oricare cuvinte

sensul şi uzurile frumuseţii histrionice. Cu această explicaţie în minte putem porni la

executarea exerciţiilor simple pentru formarea simţului frumosului.

EXERCIŢIUL VIII

Începeţi prin a observa diferite feluri de frumuseţe în fiinţele umane (cu excepţia

senzualităţii, ca negativă), în artă şi în natură, oricât de obscure şi insignifiante ar putea fi

trăsăturile frumoase în toate acestea, apoi întrebaţi-vă: „De ce mă frapează ceva frumos?”

Din cauza formei? Armoniei? Sincerităţii? Simplităţii? Originalităţii? Ingenuităţii?

Abnegaţiei? Măiestriei? Ca urmare a unui proces îndelungat şi constant de observaţie vă veţi

da seama că un adevărat simţ al frumosului şi un fin simţ artistic se înrădăcnează în voi. Veţi

simţi că mintea şi corpul vostru au acumulat frumosul şi că v-aţi ascuţit capacitatea de a-l

detecta pretutindeni. Aceasta devine un fel de deprindere la voi. Acum sunteţi pregătiţi

pentru a porni la următorul exerciţiu.

Începeţi mai întâi cu mişcări simple, căutând să le executaţi cu

acea frumuseţe care izvorăşte din voi, până când întreaga voastră fiinţă este pătrunsa de ea şi

începe să simtă o satisfacţie estetică. Nu faceţi exerciţiul în faţa oglinzii, aceasta vă va crea

tendinţa de a limita frumosul doar la calitate de suprafaţă în timp ce scopul este de a-l face să

pătrundă adânc în fiinţa voastră. Evitaţi mişcările dansante. După aceea mişcaţi-vă cu centrul

imaginar din pieptul vostru. Treceţi prin toate cele patru forme de mişcare: modelare, zbor,

plutire, radiaţie. Spuneţi câteva cuvinte. Apoi faceţi mişcări şi treburi obişnuite. Şi chiar în

viaţa voastră cotidiană evitaţi mişcări şi vorbe urâte. Rezistaţi tentaţiei de a apărea frumoşi.

Şi acum despre ultima din cele patru calităţi indispensbile în arta actorului:

UNITATEA.

Actorul care îşi joacă rolul ca pe o serie de momente separate şi fără legătură între

fiecare intrare şi ieşire, fără să ţină seama de ce a făcut în scenele sale precedente sau de ceea

ce trebuie să facă în scenele următoare, nu-şi va înţelege niciodată rolul ca pe un tot unitar.

Neputinţa sau nereuşita de a raporta rolul la un tot unitar îl poate face lipsit de armonie şi de

neînţeles pentru spectator. Pe de altă parte, dacă la început, chiar de la prima intrare, vă veţi

vedea deja jucând (sau repetând) ultimele voastre scene, şi invers, ţinând minte primele

scene, când jucaţi (sau repetaţi) veţi putea avea o viziune mai clară a întregului rol, în toate

detaliile sale, de parcă l-aţi privit în perspectivă, de la înălţime. Această capacitate de a

considera detaliile unui rol ca un întreg bine închegat vă va permite, pe viitor, să jucaţi

fiecare dintre aceste detalii ca mici entităţi, care se contopesc armonic într-o unitate

surprinzătoare . Ce calităţi noi va câştiga jocul vostru datorită acestui simţ al unităţii? Veţi

accentua intuitiv esenţialul din personajul vostru datorită acestui simţ şi veţi urma linia

principală a evenimentelor ţinând astfel trează atenţia publicului. Jocul vă va deveni mai

puternic.

CAPITOLUL II

IMAGINAŢIA ŞI ÎNCORPORAREA IMAGINAŢIEI

E seară. După o zi lungă, după multă muncă şi multe impresii, trăiri, acţiuni şi

cuvinte, îţi laşi nervii obosiţi să se odihnească. Stai liniştit cu ochii închişi. Dar ce apare oare

din întuneric, în faţa ochilor miţii tale? Revezi feţele oamenilor pe care i-ai întâlnit în timpul

zilei, auzi vocile lor, le vezi mişcările, trăsăturile caracteristice sau umoristice. Grăbeşti din

nou de-a lungul străzilor, treci pe lângă case cunoscute, citeşti firmele. În mod pasiv

urmăreşti imaginile pestriţe ale memoriei tale. Pe neobservate, mergi înapoi, dincolo de

hotarele zilei de azi şi în imaginaţia ta se ivesc treptat imagini din viaţa ta trecută. Dorinţele,

visurile, ţelurile de viaţă, succesele şi eşecurile pe jumătate uitate, apar ca nişte tablouri în

faţa ta. E drept că ele nu sunt atât de fidele faptelor reale ca amintirile zilei care abia a trecut.

Acum, în retrospectivă, ele sunt uşor schimbate. Dar le recunoşti încă. Le urmăreşti acum cu

ochii minţii, cu mare interes, cu o atenţie mai trează deoarece sunt schimbate şi conţin urme

ale imaginaţiei.

Dar se întâmplă uneori mai mult. Pe lângă viziunile trecutului apar fulgerător, ici şi

colo, imagini care-ţi sunt total necunoscute. Ele sunt produse ale imaginaţiei creatoare.

Aceste imagini apar, dispar, vin din nou, aducând cu ele altele străine. Iată-le că intră în relaţii

unele cu altele, încep să „joace”, să se „producă” în faţa privirii tale fascinate. Începi să le

urmăreşti vieţile până acum necunoscute. Eşti absorbit, atras de stări de spirit, în ambianţe

ciudate, în dragostea, ura, fericirea şi nefericirea acestor oaspeţi imaginari. Mintea îţi este

acum trează şi activă. Propriile tale reminiscenţe devin tot mai palide, noile imagini sunt mai

puternice ca ele. Eşti amuzat de faptul că aceste noi imagini posedă propriile lor vieţi,

independente; eşti uimit că ele apar fără să le chemi. În cele din urmă, aceşti noi veniţi te

silesc să-i observi cu mai multă ascuţime decât simplele tablouri ale memoriei tale de fiecare

zi; aceşti oaspeţi fascinanţi care şi-au făcut apariţia de nicăieri, care îşi trăiesc propria lor viaţă

plină de emoţii, trezesc in tine o anumită receptivitate. Aceasta te face să râzi şi să plângi cu

ei. Ca nişte magicieni, ei îţi trezesc dorinţa neaşteptată să fii unul dintre ei. Întri în conversaţie

cu ei, te vezi în mijlocul lor, vrei să acţionezi şi o faci într-adevăr. Dintr-o stare pasivă a minţii

imaginative, te-au transpus într-o stare creatoare. Aceasta este puterea imaginaţiei.

Actorii şi regizorii, ca toţi artiştii creatori, cunosc bine această putere. „Sunt

întotdeauna înconjurat de imagini”, spunea Max Reinhardt. Dickens scria că şedea toată

dimineaţa în camera sa aşteptând să apară Oliver Twist. Goethe observa că imaginile

inspiratoare apar în faţa noastră din propria lor iniţiativă, exclamând: „Aici sunteţi?!” Rafael a

văzut o imagine trecându-i prin faţă, în camera sa, şi aceasta a fost Madona Sixtină.

Michelangelo exclama cu disperare că imaginile îl urmăresc şi îl silesc să le sculpteze chipul

în piatră.

Dar, deşi imaginile creatoare sunt independente şi schimbătoare în esenţa lor, deşi sunt

pline de emoţii şi dorinţe, nu trebuie să credeţi, în timp ce lucraţi asupra rolurilor voastre, că

vor veni toate complet dezvoltate şi finite. Nu este aşa. Ce trebuie să faceţi pentru a le

desăvârşi? Trebuie să le puneţi întrebări acestor imagini, aşa cum aţi pune întrebări unui

prieten. Uneori, trebuie să le daţi ordie stricte. Schimbându-le şi completându-le sub influenţa

întrebărilor şi ordinelor voastre, ele vă dau răspunsuri vizibile pentru privirea voastră

lăuntrică.

Să luăm un exemplu: Să presupunem că trebuie să-l jucaţi pe Malvolio din A

douăsprezecea noapte. Să presupunem că vreţi să studiaţi momentul când Malvolio se apropie

de Olivia, în grădină, după ce a primit misterioasa scrisoare pe care o „crede” de la ea. Aici

începeţi să puneţi întrebări ca: „Spune-mi, Malvolio, cum intri pe poarta grădinii şi cum

porneşti cu un surâs către iubita ta?” Întrebarea îl incită imediat pe Malvolio să acţioneze. Îl

vedeţi de la distanţă. El ascunde în grabă scrisoarea sub manta ca să o arate mai târziu în

triumf. Cu gâtul întins, cu o figură foarte serioasă, o caută pe Olivia. Iat-o! Nu-i scrisese ea

oare? Zâmbetele îl fac frumos? Dar ochii lui sclipesc? Zâmbesc? Nu! Ei sunt neliniştiţi,

temători, bănuitori. Din faţă, ei par să facă masca unui nebun. Păşeşte cu grijă, mersul îi este

frumos. Ciorapii lui galbeni cu jartiere încrucişate îl fac plin de seducţie şi fascinaţie. Dar ce-i

asta? Doamne, această creatură inoportună, această lepră este şi ea aici, pândindu-l cu priviri

piezişe şi rele. Zâmbetul dispare de pe faţa lui. Picioarele şi genunchii i de înmoaie uşor,

involuntar, şi întreaga-i înfăţişare îl trădează pe omul „care nu mai este tânăr”. Ura îi fulgeră

acum în privire. Dar timpul este scurt. „Iubita” lui îl aşteaptă. Semne de dragoste, de dor,

trebuie să-i apară fără întârziere! Îşi înfăşoară mantaua mai strâns, păşeşte mai repede, mai

aproape de ea. Încet, tainic, seducător, apare un colţ al scrisorii „ei” de sub manta... Oare nu o

vede? Nu! Ea se uită la el. Zâmbetul acela a fost uitat! Iar acum revine la sine când ea îl

salută:

„Bună ziua, Malvolio!”

„Frumoasă doamnă, ho, ho!”

„Zâmbeşti?”

Ce a fost acest mic „spectacol” pe care vi l-a oferit Malvolio? A fost primul său

răspuns la întrebarea voastră. Dar poate să nu vă simţiţi satisfăcuţi. Vi se pare că „nu e bine”.

Spectacolul v-a lăsat indiferenţi. Atunci puneţi alte întrebări: Malvolio n-ar trebui, oare, în

acest moment, să fie mai demn? „Spectacolul” nu arată prea mult a caricatură? Nu era el prea

bătrân? N-ar trebui să vezi aici mai patetic? Sau, în acel moment, când crede că a atins scopul

întregii sale vieţi, ajunge la punctul când mintea îi este zguduită şi cade pradă nebuniei? Poate

ar trebui să semene mai mult cu un clown? Poate că ar trebui să fie mai bătrân şi mai nedemn.

N-ar trebui, oare, ca dorinţele sale desfrânate să fie şi mai accentuate? Sau poate că apariţia

lui va fi şi mai puternică dacă ar produce o impresie mai curând comică? Ce ar fi dacă ar arăta

ca un copil naiv şi inocent? Este complet dominat de pasiune sau mai e în stare să-şi

controleze sentimentele?

Multe întrebări asemănătoare se pot ivi în mintea voastră în timp ce lucraţi asupra unui

rol. Aici începe colaborarea voastră cu imaginaţia. Vă ghidaţi şi vă construţi personajul

punându-i voi întrebări, cerându-i să vă arate diferitele variante posibile de interpretare,

potrivit gustului vostru (sau concepţiei regizorale a personajului). Imaginaţia se schimbă sub

privirea voastră întrebătoare, se transformă din nou până când (sau spontan) sunteţi satisfăcuţi

de ea. După aceasta veţi simţi că emoţiile voastre s-au trezit şi se naşte în voi dorinţa de

acţiune. Lucrând în felul acesta, veţi fi în stare să studiaţi şi să vă creaţi personajul mai

aprofundat (şi mai rapid), nu vă veţi baza numai pe gândirea obişnuită, în loc să vedeţi aceste

mici „spectacole”. Raţionamentul rece ucide imaginaţia. Cu cât încercaţi mai mult cu mintea

voastră analitică, cu atât mai tăcute devin simţămintele voastre, mai slabă voinţa şi mai reduse

şansele de inspiraţie. Nu există nicio întrebare la care să nu se răspundă în acest mod. Este

adevărat că nu la toate întrebările răspunsul va fi imediat. Unele sunt mai complicate decât

altele. Dacă întrebaţi, de pildă, care sunt relaţiile dintre personajul vostru şi celelalte din piesă,

răspunsul nu vine totdeauna imediat. Uneori este nevoie de ore, chiar de zile, ca să vedeţi

personajul în aceste relaţii diverse. Cu cât lucraţi mai mult cu imaginaţia, antrenând-o cu

ajutorul exerciţiilor, cu atât se va naşte în voi acea senzaţie care poate fi descrisă oricând:

„imaginile pe care le văd cu ochii minţii au propria lor psihologie, ca şi oamenii care ne

înconjoară în viaţa de toate zilele. Totuşi, şi aici există o deosebire: în viaţa de toate zilele,

văzându-i pe oameni numai prin manifestările lor, gesturile exterioare, fără a vedea totodată

expresia feţei lor, mişcările, gesturile, vocile şi intonaţiile, s-ar putea să înţeleg greşit vieţile

lor interioare. Dar lucrurile nu stau chiar aşa cu imaginile creatoare, sentimentele, pasiunile,

gândurile, ţelurile şi dorinţele lor cele mai ascunse îmi sunt dezvăluite. Prin manifestările

exterioare ale imaginii mele, adică asupra personajului asupra căruia lucrez eu cu ajutorul

imaginii mele, adică ale personajului meu, văd viaţa lui interioară. Cu cât priviţi mai des şi

mai intens înăuntrul imaginii voastre, cu atât va trezi ea simţăminte, emoţii şi impulsuri

voluntare, care vă sunt atât de necesare pentru întruchiparea personajului. Această „căutare” şi

„privire” nu este decât o repetiţie cu ajutorul imaginaţiei voastre bine dezvoltate şi flexibile.

Creându-l pe al său Moise, Michelangelo nu numai că avea „muşchii”, ondulaţiile bărbii,

faldurile veştmântului, ci a văzut, fără îndoială, şi acea forţă lăuntrică a lui Moise care a

creat aceşti muşchi, vene, barba, falduri de veştmânt şi întreaga compoziţie armonioasă.

Leonardo da Vinci a fost chinuit de mistuitoarea viaţă lăuntrică a chipurilor pe care le

„vedea”. Aceasta este una din funcţiile cele mai valoroase şi mai importante ale imaginaţiei,

cu condiţia să aveţi grijă să dezvoltaţi până la un grad cât mai înalt. Veţi începe să preţuiţi

acest lucru de îndată ce veţi învăţa să „vedeţi” psihologia: viaţa interioară a imaginilor

voastre, de îndată ce veţi înţelege că nu trebuie să „stoarceţi” simţămintele voastre afară din

voi, ci ele vor izvorî din voi de la sine şi cu uşurinţă.

Şi la fel cum Michelangelo a „văzut” forţa lăuntrică ce a creat chipul exterior al lui

Moise, tot astfel faptul de „a vedea” şi a trăi viaţa interioară a personajului vostru vă va sugera

totdeauna mijloace noi, mai originale, mai corecte şi mai potrivite pentru expresivitatea

exterioară pe scenă. Cu cât vi se dezvoltă mai mult imaginaţia prin exerciţii sistematice, cu

atât mai flexibilă şi mai mobilă devine. Imaginile se vor succeda cu o repeziciune crescândă:

se vor forma şi vor dispărea repede. Aceasta poate duce la pierderea lor înainte de a fi trezit

sentimentele. Trebuie să aveţi multă putere de voinţă, mai mult decât exercitaţi în mod normal

în activităţile zilnice, ca să le ţineţi în faţa ochilor minţii destul timp, pentru ca ele să mişte şi

să trezească propriile voastre sentimente.

Dar ce este această putere adiţională? Este puterea de concentrare. Bănuiesc că veţi

întreba: De ce trebuie să-mi dau atâta silinţă în cazul unor piese moderne naturaliste, dacă

toate personajele sunt atât de evidente şi de uşor de înţeles, dacă textul, situaţiile şi acţiunea

prevăzută de autor au grijă de toate? Dacă aceasta vă e întrebarea, permiteţi-mi să răspund

următoarele: ceea ce autorul v-a dat sub forma unei piese scrise este creaţia lui, nu a voastră;

el şi-a aplicat aici talentul său. Dar care este contribuţia voastră la opera scriitorului? După

concepţia mea, aceasta este, sau trebuie să fie, dezvăluirea profunzimilor psihologice ale

personajelor date în piesa respectivă. Nu există fiinţă care să fie evidentă şi lesne de înţeles.

Adevăratul actor nu va aluneca la suprafaţa personajelor pe care le joacă, nici nu le va impune

manierismul său personal, neschimbat. Ştiu prea bine că acesta este un obicei larg recunoscut

şi practicat astăzi în profesiunea noastră. Dar oricare ar fi impresia pe care acesta o poate face

asupra noastră, lăsaţi-mă să-mi iau libertatea de a mă exprima fără constrângere despre

această chestiune. Este o crimă de a-l încătuşa şi a-l închide pe actor în limitele aşa numitei

„personalităţi”, făcând din el un sclav, nu un artist. Unde este libertatea lui? Cum îşi poate

folosi propria sa capacitateşi originalitate? De ce trebuie să apară întotdeauna în faţa

publicului o marionetă silită să facă aceleaşi mişcări când sunt trase sforile? Faptul că

scriitorii, spectatorii, criticii moderni şi chiar actorii înşişi s-au obişnuit cu această degradare a

actorului-artist nu face acuzaţia mai puţin adevărată şi răul mai puţin execrabil. Unul din

rezultatele cele mai dezamăgitoare care recurg din această tratare, devenită obişnuinţa

actorului, este acela că el devine o fiinţă umană, mai puţin interesantă pe scenă decât în

viaţa sa particulară. (Ar fi bine pentru teatru dacă ar predomina o situaţie inversă.) Creaţiile

lui nu sunt demne de el. Folosind numai manierismele sale, actorul devine neimaginativ.

Toate personajele sale sunt la fel pentru el.

A crea, în sensul adevărat, înseamnă a descoperi şi a arăta lucruri noi. Dar ce noutate

există în manierismul şi clişeele cocoţate pe catalige ale unui actor încătuşat? Dorinţa secretă,

şi astăzi aproape uitată, a fiecărui actor este de a se exprima pe sine, de a-şi afirma eul prin

intermediul rolurilor sale. Dar cum poate să o facă dacă este încurajat şi, adesea, învăţat să nu

recurgă la manierele sale în locul imaginaţiei creatoare? El o poate face din cauză că

imaginaţia sa creatoare este una din căile principale prin care artistul din el găseşte

modalitatea de a-şi exprima propria sa interpretare individuală (şi de aceea unică) a

personajelor care trebuie portretizate. Dar cum urmează el să-şi exprime individualitatea dacă

nu pătrunde (sau nu poate să pătrundă) în adâncul vieţii interioare a personajului cu ajutorul

imaginaţiei creatoare?

Sunt pregătit să am unele discuţii în legătură cu aceste păreri. Este semn că actorul

acordă, totuşi, o oarecare atenţie acestei probleme. Totuşi, de dragul argumentului, să-l găsim

pe cel mai bun arbitru. În acest caz recomand însăşi puterea imaginaţiei. Începeţi să faceţi

exerciţiile de mai jos şi vă veţi schimba părerea văzând câtă forţă de pătrundere dezvoltaţi în

timp ce lucraţi supra rolurilor voastre; cât de interesante şi de complexe vi se vor părea

personajele voastre, în timp ce, înainte, vă apăreau atât de banale, de plate şi de simple. Cât de

multe trăsături psihologice noi, umane şi neaşteptate vor dezvălui ele şi cum, ca urmare, jocul

vostru va deveni tot mai puţin monoton.

EXERCITIUL X

Începeţi exerciţiul prin a vă aminti evenimentele simple, impersonale (nu emoţiile

sau trăirile voastre proprii în legătură cu viaţa reală). Căutaţi să vă amintiţi cât mai multe

detalii. Concentraţi-vă aupra acestor amintiri fără a întrerupe dansul concentrării. Simultan cu

acest exerciţiu începeţi să vă antrenaţi în a reţine chiar cea dintâi imagine în faţa ochilor

minţii. Procedaţi astfel: luaţi o carte, deschide-ţi-o la întâmplare, citiţi un cuvânt şi vedeţi ce

imagine vă evocă. Aceasta vă va ajuta să vă imaginaţi lucrurile, în loc să vă mărginţi la

acţiunile lor abstracte, fără viaţă. Abstracţiunile sunt de prea puţin folos pentru un artistcreator.

După puţină practică veţi observa că fiecare cuvânt, chiar şi cuvinte ca „dar”, „dacă”,

„deoarece” şi altele vă vor evoca anumite imagini, unele dintre ele poate chiar ciudate şi

fantastice. Fixaţi-vă atenţia asupra acestor imagini pentru un moment, apoi continuaţi-vă

exerciţiul în acelaşi fel, cu cuvinte noi. Peste puţină vreme treceţi la etapa următoare a

exerciţiului: prinzând o imagine, priviţi-o şi aşteptaţi până când începe să se mişte, să se

schimbe, să „vorbească” şi să „acţioneze de la sine”. Observaţi că fiecare imagine îşi are

propria sa viaţă, independentă. Nu interveniţi în această viaţă, ci urmăriţi-o câteva minute.

Etapa următoare: creaţi din nou o imagine şi lăsaţi-o să-şi dezvolte viaţa ei

independentă. Apoi, peste puţină vreme, începeţi să interveniţi punând întrebări sau dând

ordine. „Vrei să-mi arăţi cum stai jos? Cum te ridici? Cum mergi? Cum urci sau cobori o

scară? Cum întâlneşti alţi oameni?” şi aşa mai departe... Dacă viaţa independentă a imaginii

devine prea energică, iar imaginea devine tenace (aşa se întâmplă adesea), transformaţi

întrebările în ordine. Începeţi cu intrebările şi ordinele de o natură mai psihologică: „Cum

apari şi dispari? Fă-ţi o apariţie bună! Urează un bun venit cordial unui prieten! Întâlneşte-ţi

duşmanul! Devino bănuitor, gânditor! Râzi! Plângi!” şi multe alte întrebări şi ordine similare.

Puneţi aceeaşi întrebare de câte ori este nevoie până ce imaginea voastră va arăta ce vreţi să

„vedeţi”. Repetaţi exerciţiul folosind acelaşi procedeu. În timp ce interveniţi în viaţa

independentă a imaginii voastre, o puteţi pune de asemenea în diferite situaţii: să-i ordonaţi

să-şi schimbe înfăţişarea exterioară sau să-i daţi alte sarcini. Alteori, alternaţi momentele în

care îi daţi deplină libertate cu altele în care îi impuneţi o mulţime de cerinţe.

Alegeţi o piesă scurtă, cu puţine personaje. Jucaţi scena cu toate personajele ei de

câteva ori, în imaginaţie. Puneţi apoi în faţa personajelor o serie de probleme şi daţi-le unele

sugestii. „Cum aţi juca dacă atmosfera piesei ar fi alta?” şi indicaţi-le mai multe atmosfere

diferite. Observaţi reacţiile lor, apoi ordonaţi-le: „Acum schimbaţi ritmul piesei sau al scenei.”

Daţi-le sugestia să joace scena cu cât mai multă rezervă sau cu mai multă influenţă. Cereţi-le

să accentueze anumite sentimente, iar pe altele să le atenueze sau invers. Intercalaţi unele

pauze noi sau eliminându-le pe cele vechi. Schimbaţi mizanscena, acţiunea sau orice altă

interpretare.

În felul acesta veţi învăţa să colaboraţi cu imaginea pe care aţi creat-o în timp ce v-aţi

însuşit rolul. Pe de o parte, vă veţi deprinde să acceptaţi sugestiile pe care vi le dă personajul

(ca imagine), iar, pe de altă parte, prin intermediul întrebărilor şi ordinelor voastre, veţi

elabora rolul şi îl veţi duce la perfecţiune în conformitate cu gustul şi dorinţa voastră proprie

şi a regizorului.

Şi acum, ca etapă următoare a exerciţiului nostru, încercaţi să vă obişnuiţi să

pătrundeţi prin manifestările exterioare ale imaginii în viaţa ei interioară.

În viaţa noastră zilnică putem descoperi şi observa îndeaproape şi cu multă atenţie

oamenii din jurul nostru şi chiar să fim în stare să pătrundem destul de adânc în vieţile lor

interioare. Anumite domenii ale psihologiei lor ne vor fi întotdeauna obscure. Vor exista

întotdeauna anumite secrete pe care nu le vom putea descoperi. Dar lucrurile nu stau la fel şi

cu imaginile voastre. Ele nu pot avea niciun fel de secrete faţă de voi. De ce? Pentru că oricât

de noi şi de neaşteptate ar fi acestea, imaginile sunt în ultimă analiză propriile voastre creaţii.

Trăirile lor lăuntrice sunt proprile voastre trăiri. Este drept că aceste imagini vă dezvăluie

sentimente, adesea emoţii şi dorinţe de care nu eraţi conştient înainte de a începe să recurgeţi

la imaginaţia voastră creatoare. Dar, oricare ar fi adâncimea subconştientului din care au

răsărit, ele nu sunt mai puţin ale voastre. De aceea, obişnuiţi-vă să urmăriţi imaginile atât

timp cât este necesar, pentru a fi mişcaţi de emoţiile, dorinţele, sentmentele lor şi de orice

altceva ce vă pot ele oferi. Adică, până când voi înşivă începeţi să simţiţi şi să doriţi ceea ce

simte şi doreşte imaginea pe care aţi creat-o. Aceasta este una din modalităţile de a trezi şi de

a aprinde sentimentele voastre fără „stoarcerea” lor laborioasă şi chinuită din voi înşivă. La

început alegeţi momente psihologice simple. Apoi treceţi la exerciţii pentru dezvoltarea

flexibilităţii imaginaţiei. Luaţi o imagine şi studiaţi-o amănunţit. Apoi, faceţi-o să se

transforme cu încetul într-o altă imagine. De exemplu: un tânăr devine treptat bătrân şi

viceversa. O mlădiţă tânără a unei plante se dezvoltă încet într-un copac mare şi armonios. Un

peisaj de iarnă se dezvoltă încet, lin, într-unul de primăvară, vară, toamnă.

Executaţi aceleaşi exerciţii cu imagini de fantezie. Faceţi ca un castel fermecat să se

transforme într-un bordei sărac şi viceversa. Vrăjitoarea bătrână să devină o prinţesă tânără şi

frumoasă. Un lup să se transforme într-un prinţ fermecător.

Apoi începeţi să lucraţi cu imagini în mişcare. De pildă, un turnir de nobili, un

incendiu în pădure care se întinde, o mulţime de oameni care se mişcă neliniştiţi, o sală de bal

cu cupluri ce dansează sau o întreprindere ce lucrează activ. Căutaţi să auziţi vorbele şi

sunetele imaginilor voastre. Nu permiteţi atenţiei voastre să se abată sau să sară de la o scenă

la alta, omiţând scenele tranzitorii. Transformarea imaginilor trebuie să fie un proces lin,

continuu, ca într-un film.

Mai departe, creaţi un personaj numai prin voi înşivă. Începeţi să-l dezvoltaţi

amănunţit, lucraţi asupra lui timp de câteva zile sau săptămâni, punând întrebări şi primind

răspunsuri vizibile. Puneţi-l în diferite situaţii, diferite ambianţe, şi observaţi reacţiile.

Dezvoltaţi-i trăsăturile şi particularităţile caracteristice. Apoi puneţi-l să vorbească şi urmăriţii

emoţiile, dorinţele şi sentimentele, gândurile, deschideţi-vă în faţa lui în aşa fel încât viaţa

lui interioară să o influenţeze pe a voastră. Cooperaţi cu el, receptându-i „sugestiile”, dacă vă

convin. Creaţi atât personaje dramatice, cât şi comice.

Lucrând în felul acesta poate veni oricând clipa când imaginea pe care aţi creat-o

poate deveni atât de puternică încât nu veţi rezista dorinţei de a o încorpora, de a o juca, chiar

dacă este un fragment dintr-o scenă scurtă. Când se naşte în voi o astfel de dorinţă, nu trebuie

să-i rezistaţi, ci să jucaţi liber, atât timp cât doriţi. Această dorinţă sănătoasă de a vă încorpora

imaginea creată poate fi sistematic cultivată cu ajutorul unui exerciţiu special care să vă dea

tehnica încorporării.

EXERCIŢIUL XI

Imaginaţi-vă la început că faceţi o mişcare oarecare, ridicaţi braţul, sculaţi-vă în

picioare, staţi jos, sau luaţi un obiect. Studiaţi această mişcare a voastră în imaginaţie şi apoi

executaţi-o efectiv. Imitaţi-o aşa cum era, cât mai fidel cu putinţă. Dacă executând-o observaţi

că mişcarea voastră reală nu este identică cu cea pe care aţi văzut-o în imaginaţie, studiaţi-o

din nou în imaginaţie şi încercaţi iarăşi până când veţi fi satisfăcuţi că aţi copiat-o fidel.

Repetaţi acest exerciţiu până veţi fi siguri că corpul vostru se supune şi la cel mai mic

amănunt, detali, pe care l-aţi elaborat când v-aţi imaginat mişcarea. Continuaţi exerciţiul cu

acţiuni şi mişcări din ce în ce mai complicate. Aplicaţi acelaşi exerciţiu, imaginaţi-vă un

personaj dintr-o piesă sau dintr-un roman, începând cu mişcări, acţiuni sau conţinut psihologic

simplu. Lăsaţi imaginea creată de voi să rostească câteva cuvinte. Studiaţi cu cea mai mare

meticulozitate personajul, până în cele mai mici amănunte, până când sentimentele

personajului trezesc propriile voastre sentimente. Apoi încercaţi să încorporaţi noua voastră

viziune cât ma precis cu putinţă. În timpul încorporării puteţi observa că la un moment dat

deviaţi de la ce aţi conceput şi aţi studiat în amănunt. Dacă această deviere este rezultatul unei

inspiraţii subite în cursul încorporării, acceptaţi-o ca pe un fapt pozitiv şi de dorit.

Acest exerciţiu va stabili treptat relaţiile atât de necesare pentru legarea imaginaţiei

active de corpul, vocea, psihologia voastră; mijloacele voastre e expresie vor deveni astfel

flexibile şi supuse comenzilor pe care le veţi da. Dacă în timp ce veţi lucra în felul acesta cu

personajul trebuie să jucaţi pe scenă, puteţi, pentru început, să alegeţi numai o singură

trăsătură din toate cele care fac parte din viziunea voastră lăuntrică. Procedând aşa, veţi evita

şocul (pe care actorii îl cunosc prea bine) care provine de la încercarea de a încorpora întreaga

imagine dintr-o dată, dintr-o singură îghiţitură lacomă. Este acel şoc ştrangulator care vă face

să abandonaţi, adesea, eforturile imaginative şi să cădeţi în şabloane şi deprinderi teatrale

perimate. Ştiţi bine că vocea, corpul şi întregul vostru aparat psihic nu sunt totdeauna în stare

să ajusteze într-un timp scurt viziunea pe care aţi creat-o. Înaintând în viziunea voastră pas cu

pas evitaţi această dificultate, le permiteţi astfel mijloacelor voastre de expresie să treacă lin

prin transformarea necesară şi să fie gata să facă faţă sarcinilor pe care le au de îndeplinit. Veţi

putea să asimilaţi mai bine întregul personaj pe care îl elaboraţi, dacă o faceţi treptat. Uneori

se întâmplă ca, chiar după câteva încercări de a-i încorpora trăsăturile separate, personajul să

se ivească deodată în faţa voastră şi să se încorporeze ca un tot unitar. În timp ce asimilaţi

astfel personajul, fie exersând, fie în timpul muncii profesionale, adăugaţi imaginaţiei voastre

toate elementele pe care nu le-aţi prevăzut şi pe care le-aţi întâlnit acum numai în realitate –

acţiuni noi, modul de joc al partenerului, ritmul indicat de regizor şi alte asemenea lucruri. Cu

aceste adaosuri noi „repetaţi” în imaginaţie scena pe care o studiaţi. Aceste exerciţii pentru

antrenarea capacităţii de a încorpora imaginile se vor dovedi curând a fi mijloacele cele mai

eficiente şi pentru dezvoltarea corpului vostru. Căci în procesul de încorporare a unor imagini

puternice, bine elaborate, vă modelaţi corpul din interior, îmbibându-l cu sentimente, emoţii şi

impulsuri voluntare artistice. În felul acesta, corpul devine tot mai mult acea „membrană

sensibilă” pe care am descris-o mai înainte.

Cu cât cheltuiţi mai mult timp şi efort pentru munca conştientă de dezvoltare a puterii

de imaginaţie şi pentru tehnica de încorporare a imaginilor create de voi, cu atât mai curând

imaginaţia voastră vă va servi subconştient fără ca măcar să vă daţi seama. De aceasta, în

timpul lucrurlui, personajele voastre vor fi create şi se vor dezvolta de la sine, în timp ce

aparent nici nu vă gândiţi la ele. Veţi observa, deasemenea, că scânteile inspiraţiei vor apărea

tot mai frecvent şi cu o tot mai mare regularitate.

Să rezumăm exerciţiile de imaginaţie:

1. Fixaţi prima imagine;

2. învăţaţi să-i urmăriţi viaţa independentă;

3. colaboraţi cu ea, punând întrebări şi dând ordine;

4. pătrundeţi în viaţa interioară a imaginii

5. dezvoltaţi-vă flexibilitatea imaginaţiei

6. încercaţi să creaţi personaje în mod complet independent

7. studiaţi tehnica încorporării imaginilor.

CAPITOLUL III

IMPROVIZAŢIE DE ANSAMBLU

Numai artiştii uniţi printr-o adevărată simpatie într-un ansamblu

improvizator pot cunoaşte bucuria unei creaţii neegoiste, în comun.

După cum am arătat în capitotlul precedent, scopul final şi cel mai înalt al fiecărui

artist adevărat din orice domeniu de creaţie poate fi definit ca dorinţa de a se exprima liber şi

complet. Fiecare dintre noi are propriile convingeri înrădăcinate şi adesea inconştiente, ceea

ce constituie o parte integrantă a individualităţii omului şi marea lui năzuinţă către o

exprimare liberă.

Marii gânditori ai lumii, vrând să se exprime pe ei înşişi, şi-au creat propriile lor

sisteme filosofice. La fel, un artist care năzuieşte să-şi exprime convingerile lăuntrice o face

improvizând cu propriile sale instrumente, cu forma sa specifică de artă. Acelaşi lucru, fără

excepţie, se poate spune şi despre arta actorului. Dorinţa sa arzătoare şi ţelul lui suprem pot fi

atinse numai cu ajutorul improvizaţiei libere. Dacă un actor se limitează numai la rostirea

textului prevăzut de autor şi la „executarea” acţiunii indicate de regizor, fără să caute ocazia

să improvizeze independent, se face singur sclavul creaţiilor altora, iar profesiunea lui devine

ocazională. El face greşeala de a crede că autorul şi regizorul au improvizat deja pentru el şi

că nu mai este loc pentru exprimarea individualităţii sale creatoare. Din păcate, această

atitudine predomină în rândul prea multor actori din zilele noastre.

În realitate, fiecare rol îi oferă actorului ocazia de a improviza, de a colabora şi de a

co-crea cu autorul şi cu regizorul. Această afirmaţie nu înseamnă că actorul poate improviza

un nou text sau că poate substitui o altă acţiune celei implicate de regizor. Dimpotrivă! Textul

dat şi acţiunea sunt bazele ferme pe care actorul trebuie şi poate să-şi dezvolte improvizaţia.

Cum rosteşte textul şi cum execută acţiunea constituie porţi deschise către un vast câmp de

improvizaţii. Aceşti „cum” ai textului şi ai acţiunii sale sunt tot atâtea moduri în care el se

poate exprima liber. Mai mult, există nenumărate momente între text şi acţiune în care el

poate crea minunate tranziţii psihologice, exprimate în felul său propriu, în care îşi poate

desfăşura inventivitatea artistică. Interpretarea întregului personaj până la cele mai mici

trăsături oferă un spaţiu vast pentru improvizaţiile sale. Actorul trebuie doar să înceapă prin a

refuza să se joace numai pe sine însuşi sau să recurgă la clişeele cunoscute. Dacă încetează

toate rolurile sale ca nişte „linii drepte” şi încearcă câte o caracterizare fină pentru fiecare,

acesta va fi deja un pas înainte spre improvizaţie. Actorul care n-a gustat bucuria pură de a se

transforma pe scenă cu fiecare rol nou, cu greu va putea cunoaşte sensul real, creator al

improvizaţiei.

Prin urmare, cu cât un actor îşi dezvoltă mai mult aptitudinile de a improviza şi îşi

descoperă acel izvor nesecat din care provine orice improvizaţie, cu atât mai curând va gusta

un sentiment de libertate, până atunci necunoscut, şi se va simţi mai îmbogăţit sufleteşte.

Exerciţiile următoare sunt menite să dezvolte aptitudinea de a improviza. Căutaţi să vi le

însuşiţi tot aşa de simplu cum sunt date aici.

EXERCIŢIUL XII (pentru studiul individual)

La început stabiliţi care sunt momentele de început şi de sfârşit ale improvizaţiei

voastre. Ele trebuie să fie fragmente de acţiune bine definite. La început, de pildă, puteţi să vă

sculaţi de pe un scaun şi să spuneţi cu fermitate, intonaţie şi gest: „DA” – în timp ce în

momentul de încheiere puteţi să vă culcaţi, să deschideţi o carte şi să începeţi să citiţi, liniştit

şi pe îndelete. Sau, puteţi începe prin a vă pune repede şi cu voie bună paltonul, pălăria,

mănuşile, de parcă intenţionaţi să ieşiţi în oraş. Sfârşiţi prin a rămâne pe loc, deprimat şi chiar

cu ochii în lacrimi. Sau începeţi prin a vă uita pe fereastră, cu teamă, sau cu mare atenţie,

încercând să vă ascundeţi după perdea. Apoi exclamaţi: „E iar aici!” şi vă trageţi inapoi de la

fereastră. Pentru momentul de încheiere puteţi cânta la pian (real sau imaginar), într-o

dispoziţie foarte fericită, chiar râzând. Şi aşa mai departe. Cu cât sunt mai contrastante

semnele de început faţă de cele de încheiere, cu atât e mai bine. Nu anticipaţi ce aveţi de făcut

între cele două momente alese. Nu încercaţi să găsiţi o motivare logică pentru fiecare dintre

momentele de început şi cele de încheiere. Alegeţi două lucruri oarecare, care vă vin mai întâi

în minte, şi nu pentru că ele ar sugera sau ar împiedica o bună improvizaţie. Doar un început

şi un sfârşit în contrast. Nu încercaţi să definiţi tema sau intriga. Definiţi numai starea de spirit

sau sentimentele din început sau din sfârşit. Astfel, când vă sculaţi şi spuneţi „Da”, dacă

acesta vă este începutul, veţi începe să acţionaţi „liberi” şi cu deplină încredere în sine,

urmând mai ales sentimentele, emoţiile şi dispoziţia voastră. Iar partea de mijloc, tranziţia de

la momentele iniţiale până la cele finale, este tocmai ceea ce veţi improviza. Fiecare moment

succesiv al improvizaţiei trebuie să fie rezultatul psihologic (nu logic) al momentului

precedent. Astfel, prin toată gama diferitelor senzaţii, emoţii, dispoziţii, dorinţe, impulsuri

lăuntrice şi acţiuni, fiecare din ele fiind găsită în mod spontan, pe moment. Poate că veţi

deveni indignaţi, pe urmă pasivi, apoi iritaţi, poate veţi trece prin stadiile de indiferenţă, umor,

veselie, sau poate veţi scrie o scrisoare în mare agitaţie sau vă veţi duce la telefon şi veţi

chema pe cineva etc.

Orice posibilitate vă este deschisă în funcţie de dispoziţia voastră din acel moment sau

în funcţie de lucrurile accidentale pe care le puteţi întâlni în timpul improvizaţiei.

„Vocea lăuntrică” dictează toate schimbările psihologice şi toate acţiunile ce decurg de

aici. Subconştientul sugerează lucruri care nu pot fi prevăzute de nimeni, nici chiar de

propria persoană, ceea ce înseamnă ca trebuie să te laşi liber şi complet în seama propriului

spirit de improvizaţie. Cu momentul final în imaginaţie, nu veţi rătăci fără el şi fără sfârşit, ci

veţi fi atraşi constant şi inexplicabil către momentul final. El va licări în faţa voastră ca un far

călăuzitor.

Continuaţi să exersaţi până stabiliţi un nou început şi un nou sfârşit, până când căpătaţi

încredere în voi şi nu mai trebuie să vă opriţi pentru a ghici ce aveţi de făcut între start şi

finish.

De ce acţiunea, poziţia corpului sau starea de spirit trebuie stabilite exact pentru

momentul de început şi de sfârşit, iar între cele două extreme se pot desfăşura spontan?

Deoarece libertatea reală de improvizaţie trebuie să fie bazată întotdeauna pe necesitate; altfel,

ea va degenera curând fie în arbitrar, fie în nehotărâre. Fără un început definit care să vă

împingă acţiunea şi un sfârşit definit care să o completeze, veţi rătăci fără niciun scop. Simţul

vostru de libertate va fi, fără îndoială, incapabil să pornească la o acţiune fără o orientare şi

fără un scop. Când repetaţi o piesă, vă loviţi, în mod firesc, de un număr de „necesităţi” care

vă solicită activitatea şi spiritul de improvizaţie. Intriga, textul, ritmul, sugestiile autorului şi

regizorului, jocul celorlalţi parteneri, toate acestea determină necesităţile şi diversele lungimi

între ele, la care trebuie să vă acomodaţi. Vă veţi dezvolta exerciţiul stabilind necesităţi sau

limitări similare. La început, pe lângă începutul şi sfârşitul precis, veţi defini – ca una din

necesităţi, durata aproximativă a fiecărui exerciţiu. Pentru studiul individual, sunt necesare 5

minute pentru fiecare improvizaţie. Apoi, adăugaţi la aceleaşi momente de început şi de sfârşit

un nou moment (necesitate), undeva, pe la mijlocul improvizaţiei. Acesta trebuie să fie un

fragment de acţiune tot atât de definitivă că şi începutul şi sfârşitul. Acum, treceţi de la start la

momentul de mijloc şi de la acesta la sfârşit, în acelaşi mod în care aţi parcurs cele două

momente extreme, dar căutaţi să nu cheltuiţi mai mult timp ca înainte. Peste puţin, mai

adăugaţi încă un moment, la libera alegere, şi executaţi-vă improvizaţia parcurgând cele patru

puncte în aproximativ acelaşi interval de timp ca şi pentru cele două extreme. Continuaţi şi

adăugaţi mai multe asemenea momente între start şi finish. Alegeţi-le la întâmplare, fără

pretenţia de coerenţă şi selecţie logică; lăsaţi această sarcină în seama psihologiei voastre

improvizatoare. Dar, în varierea exerciţiului, păstraţi de fiecare dată acelaşi început şi sfârşit.

După ce aţi acumulat un număr suficient de momente, construindu-le ca tot atâtea trepte,

puteţi incepe să vă impuneţi noi necesităţi şi într-un alt mod: încercaţi să jucaţi prima parte

într-un ritm lent, iar ultima într-un ritm rapid, sau căutaţi să creaţi o anumită atmosferă în jurul

vostru, fie într-unul din fragmentele alese, fie în cursul întregii improvizaţii. Puteţi îngrănădi

noi necesităţi in improvizaţia voastră, utilizând diferite elemente ca mişcările de modelare,

plutire, zbor, sau radiaţie, separat sau în orice combinaţii pe care vi le propuneţi; puteţi încerca

improvizaţia cu diferite caracteristici. Mai târziu vă puteţi imagina:

- un decor în care trebuie să improvizaţi

- amplasarea publicului

- hotărâţi dacă improvizaţia este comedia, tragedie, farsă, dramă

- improvizaţi ca şi cum aţi juca o piesă de epocă, cu un costum imaginar

- să se strecoare o anumită formă de intrigă

Puteţi, după un timp, să schimbaţi temele începutului şi sfârşitului; apoi, ordinea

momentelor din porţiunea de mijloc. Când aţi epuizat această serie de combinaţii, începeţi

întregul exerciţiu din nou, cu început şi sfârşit, cu diferite necesităţi, fără o intrigă

premeditată.

Rezultatul acestui exerciţiu este dezvoltarea psihologiei actorului care improvizează.

Această psihologie se va menţine, în timp ce se trece prin toate necesităţile alese. Mai târziu,

în timpul repetiţiilor şi reprezentaţiilor pe scenă, veţi simţi că textul pe care îl aveţi de spus,

acţiunile şi împrejurările – impuse de autor, regizor, de intriga piesei, vă vor conduce aşa cum

au făcut-o necesităţile. Arta dramatică este o improvizaţie permanentă. Nu există momente

pe scenă în care actorul să fie lipsit de dreptul de a putea improviza.

- veţi fi în stare să executaţi cu precizie necesităţile impuse

- să vă păstraţi spiritul de actor care improvizează.

- Senzaţie de încredere deplină în sine, împreună cu aceea de libertate şi bogăţie

lăuntrică

Exerciţiile pentru dezvoltarea aptitudinii de a improviza – în ansambluri de doi, trei, sau

mai mulţi parteneri, sunt în pricipiu aceleaşi cu cele individuale. Există o deosebire esenţială:

arta dramatică este o artă colectivă şi, oricât de talentat ar fi un actor, el nu va fi în stare să-şi

utilizeze complet capacitatea de improvizaţie dacă se izolează de ansamblu, de partenerii săi.

Există multe impulsuri modificatoare pe scenă: atmosfera piesei, stilul ei, o reprezentaţie

bine executată, o montare excepţională. Actorul trebuie să îşi desfăşoare sensibilitatea faţă de

impulsurile creatoare ale altora.

Un ansamblu care improvizează trăieşte un permanent proces de dare şi luare. Un mic

semn de la partener, o pauză, o nouă intenţie neaşteptată, o mişcare, un oftat, sau o schimbare

imperceptibilă de ritm, toate pot deveni impulsuri creatoare, invitaţii pentru alţii de a

improviza. De aceea, înainte de a începe exerciţiile de improvizaţie în grup, se recomandă ca

membrii lui să se concentreze puţin asupra unui exerciţiu pregătitor, menit să dezvolte ceea ce

vom numi simţul ansamblului.

EXERCIŢIUL XIII – pentru studiul în grup

Fiecare membru al grupului face un efort pentru a-şi deschide receptivitatea lăuntrică

faţă de fiecare membru al grupului. Caută să fie conştient de prezenţa individuală a fiecăruia.

Îşi deschide inima pentru a-i primi pe cei din jur (proces de receptare).

La începutul exerciţiului, fiecare membru al exerciţiului trebuie să îşi spună: „Un

ansamblu de creaţie este alcătuit din indivizi şi nu trebuie niciodată să-l consider ca o masă

impersonală. Apreciez existenţa individuală a fiecăruia dintre cei prezenţi în această cameră

şi, în mintea mea, ei nu-şi pierd identitatea. De aceea, aflându-mă aici, între colegii mei, neg

noţiunea generală de ei şi noi şi spun în schimb el şi ea ca şi eu.”

Sunt gata să primesc orice impresii, chiar şi cele ai subtile, de la fiecare din cei care

participă împreună cu mine la acest exerciţiu şi sunt gata să reacţionez în mod armonic la

aceste impresii.

Ignorând lipsurile sau trăsăturile antipatice ale membrilor grupului, vă veţi ajuta pe voi

înşivă căutând să le găsiţi părţile atrăgătoare şi însuşirile bune ale caracterului. Spre a evita

jena şi artificialitatea, nu exageraţi uitându-vă prea lung şi sentimental în ochii lor, zâmbind

prea prietenos sau folosind alte mijloace inutile. A nu se circula de la unul la altul în grup sau

a se pierde în sentimente vagi. Exerciţiul este menit a forma mijloace psihologice pentru

stabilirea unui contact profesional ferm cu partenerii voştri.

- a) stabilirea unui contact lăuntric solid

- b) fixarea unei succesiuni de noţiuni simple din care membrii grupului să poată alege:

o plimbare lentă în jurul camerei, alergare, stare pe loc fără mişcare, schimbarea

locurilor, luarea de diferite poziţii pe lângă pereţi, adunara tuturor în mijlocul camerei.

Trei sau patru asemenea acţiuni definite sunt suficiente. Nimeni nu trebuie să ştie, la

începerea exerciţiului, care dintre aceste mişcări va fi acţiunea specifică de grup. Fiecare

participant trebuie să ghicească, cu „receptivitatea” sa nou formată, pe care din aceste acţiuni

general acceptate doreşte să o execute grupul în totalitatea sa, apoi începe să o îndeplinească.

Câteva porniri greşite pot fi făcute de unul sau de toţi, dar poate că acţiunea comună va fi

atinsă de comun acord. Este inerentă, în această ghicire, observarea tuturor de către fiecare în

parte. Cu cât mai strânsă şi mai ascuţită va fi observarea, cu atât mai bună va fi receptivitatea.

Pentru toţi membrii grupului, obiectivul este să selecteze şi să execute aceeaşi acţiune,

în acelaşi timp, fără o înţelegere prealabilă şi fără vreo indicaţie.

Valoarea exerciţiului constă în efortul de a te deschide pentru ceilalţi si duce la

sporirea capacităţii actorului de a îşi observa partenerii tot timpul, ascuţindu-şi sensibilitatea

faţă de întregul ansamblu. Când apare senzaţia că sunt intim legaţi, uniţi prin acest exerciţiu,

ei pot trece la exerciţiul de improvizaţie in grup. Spre deosebire de lucrul individual, în cazul

grupului tema trebuie definită, dar numai într-o formă generală sau schiţată. Grupul cade la

învoială asupra decorului şi distribuie rolurile. Nu trebuie să se permită nicio intrigă sau o

succesiune premeditată a evenimentului. Nimic, în afară de momentele de început sau de

încheiere, cu acţiunea lor iniţială sau stările de spirit corespunzătoare, nu trebuie prestabilit.

Grupul trebuie să se înţeleagă asupra duratei aproximative a improvizaţiei.

Nu folosiţi prea multe cuvinte!

Nu monopolizaţi dialogul!

Vorbiţi doar atunci când este firesc şi necesar!

Nu trebuie să vă abateţi atenţia de la improvizaţie pentru efortul de a crea dialogul.

Fiecare va primi o seamă de impresii de la parteneri, va recunoaşte efortul celorlalţi de a crea

şi dezvolta situaţia dată, va ghici concepţia celorlalţi asupra scenei şi propriile intenţii

nerealizate de a se conforma acţiunii. Nu va avea loc o discuţie; membrii grupului să facă

imediat o a doua improvizaţie. Trebuie menţinută psihologia artistului care improvizează.

Dacă e posibilă nerepetarea, ci un nou mijloc de a crea situaţia. Ce trebuie păstrat şi ce trebuie

înlăturat din prima reprezentaţie.

- a) stabilirea contactului, a unităţii

- b) câteva necesităţi: atmosferă, caracterizări, ritmuri (introduse deodată sau pe rând)

Alegeţi o scenă dintr-o piesă pe care niciunul dintre parteneri nu a văzut-o pe scenă.

Distribuiţi rolurile; unul va fi „regizorul” şi va stabili începutul şi sfârşitul scenei alese.

Cunoscând conţinutul piesei, începeţi să improvizaţi toată partea din mijloc. Nu deviaţi prea

mult de la psihologia personajelor pe care le jucaţi. Nu memoraţi textul, cu excepţia celui

iniţial şi final.

Lăsaţi întreaga acţiune şi mizanscena să se nască din propria acţiune improvizatoare.

Puteţi spune, pe alocuri, câteva cuvinte asemănătoare cu cele ale autorului. Dacă, din

întâmplare, aţi reţinut ceva din textul original, nu este nevoie să-l rostiţi greşit ca să pară

„improvizat”.

Nu căutaţi să dezvoltaţi caracterizarea personajului, atenţia se va abate de la „vocea

lăuntrică” – aceea care călăuzeşte activitatea de improvizaţie. Dacă totuşi trăsăturile

caracteristice ale rolurilor „insistă” în faţa voastră, cerând să fie încorporate, nu le înăbuşiţi.

După ce aţi ajuns la sfârşitul scenei, cereţi „regizorului” să vă fixeze exact un mic

fragment al scenei de undeva din mijloc. Începeţi improvizaţia până la punctul de mijloc

indicat, porniţi, pe urmă, de aici, până la capăt. Umplând lacunele pas cu pas veţi fi în stare să

jucaţi scena aşa cum a fost scrisă de autor, menţinând, pe întregul ei parcurs, psihologia unui

ansamblu care improvizează.

Chiar lucrând asupra unei piese adevărate, cu toate indicaţiile regizorului şi ale

autorului, sunteţi, totuşi, liberi să improvizaţi în mod creator. Convingerea trebuie să devină a

doua aptitudine, un fel de a doua natură.

În continuare, grupul poate să dezvolte caracterizările (individualizarea). Exerciţiu

menit a familiariza cu bogăţia proprie sufletească. E necesară precauţia în timpul exerciţiului

pentru a nu deveni nenaturali datorită indiferenţei „logicii” sau folosirii prea multor cuvinte

inutile. Urmaţi succesiunea psihologică a evenimentelor lăuntrice (sentimente, emoţii,

dorinţe) care vorbesc din adâncurile individualităţii voastre creatoare. „Vocea lăuntrică” nu

minte niciodată.

Exerciţiile în grup şi exerciţiile individuale se completează reciproc, dar nu se

substituie.

CAPITOLUL IV

Atmosfera şi sentimentele individuale

„Ideea unei piese prezentate pe scenă este spiritul ei,

atmosfera este sufletul ei, iar tot ce este vizibil şi auzibil este trupul ei.”

Există două concepţii despre scenă:

- spaţiu gol care, din când în când, se umple cu actori, decoruri şi personal de serviciu. Ceea

ce apare pe scenă este elementul vizibil şi auzibil.

- lume pătrunsă de o anume atmosferă puternică, magnetică. Această atmosferă le dădea

actorilor inspiraţie şi forţă pentru creaţiile viitoare şi cu greu se despart aceştia de ea.

Orice fenomen şi eveniment îşi are propria atmosferă specifică. Atmosfera creează o

legătură între actori şi spectatori, adânceşte percepţia spectacolului, solicită şi trezeşte

sentimentele prin care înţelegerea va fi amplificată. Atmosfera dezvăluie fineţea sufletului

unui personaj şi elimină senzaţia că priveşti într-un „vid psihologic”. Ea exercită o influenţă

foarte puternică asupra jocului nostru: detalii sau nuanţe apărute spontan, plăcerea jocului.

Atmosfera te îndeamnă să joci in concordanţă cu ea. Îndemnul vine din voinţă, din forţa

dinamică sau motrice ce trăieşte în atmosfera respectivă. Nu există atmosferă lipsită de

dinamism, viaţă şi voinţă lăuntrică.

Există două tipuri de sentimente:

- subiective: sentimentele individuale

- obiective: atmosfera scenelor

Două atmosfere diferite (sentimente obiective) nu pot exista simultan. Atmosfera mai

puternică o copleşeşte, inevitabil, pe cea slabă.

Atmosfera liniştită şi misterioasă stăpâneşte castelul. Un grup de oameni intră în castel

aducând cu ei o atmosferă gălăgioasă, hilară. Victorie sau înfrângere a atmosferei în lupta cu

sentimentele individuale. Contrastele, pe scenă, îi crează publicului încordarea căutată.

Victoria sau înfrângerea îi oferă spectatorului satisfacţia estetică similară cu cea generată de

un acord muzical perfect.

Mijloace pur teatrale de a crea o atmosferă:

- luminile: umbre, culori

- decorurile

- efectele muzicale şi sonore

- gruparea actorilor

- vocile cu o mare varietate timbrală

Orice fiinţă umană exercită trei funcţii psihologice pricipale: gândire, sentimente,

impulsuri voluntare. Atmosfera este sufletul teatral. Un spectacol fără atmosferă lasă impresia

unui mecanism.

EXERCIŢIUL XIV

Începeţi prin observarea vieţii inconjurătoare. Căutaţi sistematic diferite atmosfere pe

care le puteţi surprinde. Căutaţi să omiteţi sau să neglijaţi anumite atmosfere pentru că sunt

mai slabe, mai subtile sau abia perceptibile. Daţi o atenţie deosebită faptului că orice

atmosferă pe care o observaţi este, în realitate, răspândită în aer, învăluind oamenii şi

evenimentele, umplând camerele, plutind deasupra peisajelor, îmbibând viaţa a cărei parte

este. Observaţi oamenii în timp ce sunt înconjuraţi de o anumită atmosferă; vedeţi dacă se

mişcă şi vorbesc în concordanţă cu ea. Dacă i se supun, luptă împotriva ei, sau în ce măsură

sunt sensibili sau indiferenţi faţă de ea. După o perioadă de observaţie, când aptitudinea

voastră de a percepe atmosfera este suficient de exersată şi ascuţită, începeţi să experimentaţi

cu voi înşivă. Încercaţi deliberat şi conştient să vă supuneţi anumitor atmosfere. „Ascultaţi-le”

aşa cum ascultaţi muzica şi lăsaţi-le să vă influenţeze. Lăsaţi-le să trezească în voi propriile

voastre sentimente individuale. Începeţi să vă mişcaţi şi să vorbiţi in armonie cu diferite

atmosfere pe care le întâlniţi. Apoi alegeţi cazuri în care puteţi să luptaţi împotriva unei

atmosfere specifice, încercând să dezvoltaţi şi să menţineţi sentimentele care îi sunt contrare.

După ce aţi lucrat un timp cu atmosferele pe care le întâlniţi în viaţa reală, încercaţi să vă

imaginaţi evenimente şi împrejurări cu atmosferele lor corespunzătoare. Luaţi-le din

literatură, istorie, piese sau inventaţi-le voi singuri. Imaginaţi-vă de pildă căderea Bastiliei.

Imaginaţi-vă momentul când poporul din Paris a năvălit într-una din celulele închisorii.

Observaţi atent feţele bărbaţilor şi feţele femeilor. Lăsaţi această scenă creată de imaginaţia

voastră să vă apară în faţa ochilor minţii cu cea mai mare claritate. Apoi spuneţi-vă siguri:

„ Mulţimea este animată de o atmosferă de extremă agitaţie, intoxicată de forţă şi de putere,

dezlănţuită. Fiecare individ e învăluit în această atmosferă.” Şi acum observaţi feţele,

mişcările, figurile izolate şi grupurile acestei mulţimi. Notaţi ritmul evenimentului. Ascultaţi

strigătele, timbrele diferitelor voci. Pătrundeţi în toate aceste detalii ale scenei şi vedeţi cum

atmosfera îşi pune pecetea asupra tuturor în acest eveniment tulburător. Acum schimbaţi puţin

atmosfera şi observaţi din nou „spectacolul”. De această dată daţi atmosferei un caracter de

răutate şi cruzime răzbunătoare. Vedeţi cu câtă putere şi autoritate va schimba această

atmosferă tot ce se întâmplă în celula închisorii. Feţele, mişcările, vocile, grupurile, totul va fi

acum diferit, deşi tema rămâne aceeaşi. Schimbaţi încă o dată atmosfera. Faceţi-o acum să fie

mândră, demnă şi maiestoasă. Din nou se va produce o transformare.

În continuare învăţăţi să creaţi o atmosferă fără o imagine, o întâmplare sau o

împrejurare anumită. O puteţi face imaginându-vă ca spaţiu aerul din jurul vostru, care este

plin de o anumită atmosferă, la fel cum poate fi plin de lumină, aromă, căldură, frig, parfum.

Imaginaţi-vă mai întâi o atmosferă simplă, calmă, de bunăstare, veneraţie, singurătate, sau

orice fel, plutind în aer în jurul vostru înainte de a încerca în realitate să-l practicaţi. Două,

trei eforturi vă vor convinge că nu este numai posibil, ci şi foarte uşor. Acet exerciţiu face apel

la imaginaţie, nu la raţiunea rece, analitică. Ce este oare arta noastră dacă nu o „ficţiune”

frumoasă, bazată pe imaginaţia creatoare? Nu faceţi nimic altceva decât să vă imaginaţi

sentimente răspândite în jurul vostru, umplând aerul. Faceţi acest lucru pe o serie de

atmosfere diferite.

TRECEŢI LA STADIUL URMĂTOR. Alegeţi o atmosferă definită, imaginaţi-o

răspândită î jurul vostru, în aer, faceţi apoi o mişcare uşoară cu braţul şi cu mâna. Observaţi că

mişcarea este în armonie cu atmosfera care vă înconjoară. Dacă aţi ales o atmosferă calmă şi

paşnică, mişcarea va fi de asemenea calmă şi paşnică. O atmosferă de prudenţă vă va deranja

braţul şi mâna cu prudenţă. Repetaţi acest exerciţiu până când căpătaţi senzaţia că braţul şi

mâna vă sunt îmbibate cu atmosfera respectivă. Nu trebuie să vă stăpânească braţul şi să se

exprime comlet prin intermediul mişcării pe care o faceţi. Evitaţi două greşeli posibile. Nu fiţi

nerăbdători să „produceţi” sau să „jucaţi” atmosfera prin mişcarea voastră. Nu vă descurajaţi,

aveţi încredere în puterea atmosferei şi imaginaţi-o şi invocaţi-o atât cât e nevoie (nu va dura

prea mult), iar apoi mişcaţi-vă braţul în cadrul ei. O altă greşeală posibilă este să căutaţi forţat

atmosfera. Evitaţi asemenea efort. O veţi simţi în jurul vostru şi în voi de îndată ce vă veţi

concentra cum trebuie atenţia asupra ei. Aceasta vă va trezi sentimentele de la sine, fără vreun

efort din partea voastră. Totul se va produce exact ca în viaţă. Când daţi pe stradă de o

atmosferă de accident, nu puteţi să nu o simţiţi.

Treceţi la mişcări mai complicate, ridicaţi-vă în picioare, şedeţi, luaţi un obiect şi

puneţi-l în altă parte, deschideţi şi închideţi uşa, schimbaţi ordinea obiectelor pe masă. Căutaţi

să obţineţi aceleaşi rezultate ca mai înainte. Apoi spuneţi câteva cuvinte, mai întâi neînsoţite

de gest. Cuvintele şi gesturile trebuie să fie extrem de simple la început. Încercaţi cu un dialog

cotidian ca: „Vă rog să staţi jos” (un gest de invitare), „Nu-mi mai trebuie” (un gest de rupere

a unei hârtii), „Dă-mi, te rog, această carte” (un gest al mâinii de întindere). Ca mai înainte,

aveţi grijă ca gesturile şi vorbele să fie în deplină armonie cu atmosfera. Faceţi exerciţiul în

diferite atmosfere.

Treceţi la treapta următoare: creaţi o atmosferă în jurul vostru. Lăsaţi-o să devină

destul de puternică până vă simţiţi complet familiarizaţi cu ea. Executaţi o acţiune simplă,

continuând să fiţi călăuziţi de atmosfera pe care o emană spre voi mediul înconjurător până

când devine treptat o mică scenă. Faceţi exerciţiul în diferite atmosfere cu un caracter mai

violent, ca extazul, disperarea, panica, ura sau eroismul. Creaţi din nou, în jurul vostru, o

anumită atmosferă şi, după ce veţi fi familiarizaţi cu ea, încercaţi să vă imaginaţi împrejurările

care se armonizează cu ea. Citiţi piesa şi căutaţi să înţelegeţi şi să definiţi atmosfera ei,

imaginându-vă toate scenele de mai multe ori (pe cât se poate fără a recurge la raţionamentul

logic). Pentru piesă puteţi să ţineţi un fel de cont de diviziune a actelor sau a scenelor date de

autor, deoarece aceeaşi atmosferă poate domni în mai multe scene sau se poate schimba de

mai multe ori în decursul aceleiaşi scene. Deci nu omiteţi atmosfera generală, în raport cu

categoria ei de tragedie, dramă, comedie sau farsă, şi fiecare piesă are în plus o atmosferă

individuală specifică. Exerciţiile pentru atmosferă dau cele mai bune rezultate atunci când

sunt făcute în grup. În munca de grup, atmosfera îşi va arăta forţa creatoare şi unificatoare. Pe

lângă aceasta, efortul comun de a crea o atmosferă, imaginând că aerul şi spaţiul sunt

impregnate cu un anumit sentiment, produce întotdeauna un efect mult mai puternic decât

dacă acest efort este făcut de un singur individ.

Aici ne întoarcem la problema sentimentelor individuale pe plan profesional.

Sentimentele individuale ale unui actor sunt, sau pot deveni, în orice moment, foarte instabile

şi capricioase. Nu vă puteţi porunci să vă simţiţi cu adevărat trişti sau veseli, să iubiţi sau să

urâţi. Prea adesea actorii sunt siliţi să se prefacă, pe scenă, că simt. Prea sunt numeroase

încercările de a stoarce aceste sentimente din ei. De cele mai multe ori, nu este oare numai „o

întâmplare fericită” şi nu un triumf al iscusinţei tehnice, atunci când este nevoie de ele? Dacă

refuză să apară de la sine sentimentele cu adevărat artistice, trebuie solicitate prin anumite

procedee tehnice care îl fac pe actor stăpânul lor. Se pare că există mai multe moduri de a trezi

sentimente creatoare. O imaginaţie bine antrenată şi trăirea într-o anumită atmosferă au fost

deja menţionate.

Acum să luăm în consideraţie un alt mod, pas cu pas, să-l realizăm practic. Ridicaţi

braţul. Coborâţi-l! ce aţi făcut? Aţi executat o acţiune simplă, fizică. Aţi făcut un gest. Şi l-aţi

făcut fără nicio dificultate. De ce? Deoarece, ca orice acţiune, el este subordonat voinţei

voastre. Acum faceţi acelaşi gest, dar de data aceasta coloraţi-l cu o anumită calitate. De pildă,

cea de prudenţă. Veţi face gestul, mişcarea, cu prudenţă. Oare nu aţi făcut-o cu aceeaşi

uşurinţă? Faceţi-o de câteva ori şi vedeţi ce se întâmplă. Mişcarea voastră făcută cu prudenţă

nu mai este o acţiune pur fizică. Acum ea a căpătat o anumită nuanţă psihologică. Care este

această nuanţă? Este o senzaţie? Este o senzaţie de prudenţă care vă umple şi vă conduce

braţul. Este o senzaţie psihologică. În mod similar, dacă aţi prins în mişcare tot corpul cu

calitatea sa de prudenţă, atunci, fireşte, tot corpul va fi impregnat cu aceeaşi senzaţie. Senzaţia

este recipientul în care se varsă uşor şi de la sine sentimentele voastre pur artistice. Este un fel

de magnet care atrage sentimentele şi emoţiile înrudite cu acea calitate pe care aţi ales-o

pentru mişcarea voastră. Acum întrebaţi-vă dacă v-aţi forţat sentimentele. V-aţi poruncit vouă

înşivă să simţiţi „prudenţa”? NU? Aţi făcut numai o mişcare cu o anumită calitate, creând

astfel o senzaţie de prudenţă prin care aţi trezit sentimentele voastre? Repetaţi această

mişcare cu diverse calităţi şi sentimentul pe care îl vreţi va deveni din ce în ce mai tare. Aveţi,

astfel, cel mai simplu procedeu tehnic de a vă stimula sentimentele dacă acestea ar deveni

rebele, capricioase, şi ar refuza să funcţioneze atunci când aveţi nevoie de ele în munca

voastră profesională. După o oarecare practică veţi constata că, prin alegerea unei anumite

calităţi şi transformarea ei în senzaţie, obţineţi mult mai mult decât aţi aşteptat în urma

eforturilor voastre. Calitatea de prudenţă, spre exemplu, poate trezi în voi nu numai o senzaţie

de prudenţă ci o întreagă gamă de sentimente, înrudite cu cele de prudenţă, în funcţie de

împrejurările date în piesă. Ca un produs consistent al acestei calităţi de prudenţă, vă puteţi

simţi iritaţi sau alarmaţi, ca în faţa unei primejdii, vă puteţi simţi calzi şi tandri, ca pentru a

proteja un copil, rece şi rezervat ca pentru a te putea proteja pe tine, sau miraţi şi curioşi că

trebuie să fiţi prudenţi. Toate aceste nuanţe şi sentimente, deşi variate, sunt legate de senzaţia

de prudenţă. Dar vă veţi întreba cum se poate aplica aceasta când corpul se află în poziţii

statice. Orice poziţie corporală poate fi impregnată de calităţi exact ca orice mişcare. Tot ce

trebuie să faceţi este să vă supuneţi şi să vă spuneţi: „Stau în picioare, jos sau culcat, cu cutare

sau cutare calitate în corp.” Şi reacţia va veni imediat chemând la viaţă din sufletul vostru un

caleidoscop de sentimente. Se poate întâmpla frecvent ca, în timp ce lucraţi asupra unei scene,

să aveţi îndoieli în ceea ce priveşte calitatea senzaţiei pe care trebuie să o alegeţi. Într-o

asemenea dilemă, nu ezitaţi să luaţi două său chiar trei calităţi pentru acţiunea voastră. Le

puteţi încerca succesiv în căutarea celei mai bune, sau le puteţi combina pe toate deodată. Să

presupunem că luaţi calitatea de greutate şi în acelaşi timp calităţile de disperare, îngândurare

ori mânie. Nu importă câte calităţi potrivite puteţi alege şi combina, ele se vor contopi pentru

voi într-o singură senzaţie, ca un acord muzical dominant De îndată ce sentimentele s-au

trezit, ele vă vor lua cu ele şi exerciţiul, repetiţia sau reprezentaţia îşi va fi găsit adevărata sa

inspiraţie.

EXERCIŢIUL XV

Executaţi o mişcare simplă, naturală, luaţi un obiect de pe masă, deschideţi sau

închideţi fereastra, staţi jos, ridicaţi-vă în picioare, mergeţi sau alergaţi în jurul camerei. Faceţi

acestea de câteva ori ca să puteţi executa acţiunea cu uşurinţă. Investiţi-o apoi cu anumite

calităţi, executând-o calm, sigur, cu nervozitate, tristeţe, amărăciune, şiretenie sau duioşie. În

continuare încărcaţi acţiunea cu calitatea de modelare, plutire, zbor şi radiaţie. După aceea

daţi acţiunii calitatea de îndemânare, formă etc. Repetaţi exerciţiul până când senzaţia va fi în

întreaga voastră fiinţă iar sentimentele voastre îi devin cu uşurinţă corespondente. Aveţi grijă

să nu vă formaţi sentimentele în loc să vă bazaţi pe tehnica indicată. Nu vă grăbiţi în obţinerea

rezultatului. Faceţi aceleaşi mişcări largi, întinse, ca în exerciţiul I. Luaţi din nou o calitate

pentru mişcare sau acţiune şi adăugaţi-i câteva cuvinte. Rostiţi aceste cuvinte în acord cu

senzaţia care se naşte în voi. Dacă exersaţi cu parteneri, faceţi improvizaţii simple folosind

cuvinte. Puteţi improviza un negustor sau un cumpărător, un amfitrion sau un musafir, un

croitor, un coafor sau un client. Înainte de a începe trebuie să vă înţelegeţi asupra calităţii pe

care voi şi partenerii voştri o veţi utiliza în fiecare moment. Nu utilizaţi prea multe cuvinte în

timp ce conversaţi cu partenerii. Vorbele de prisos vă abat foarte ades de la drumul ales. Ele

dau impresia că vă faceţi în mod activ exerciţiul în timp ce în realitate parazitează acţiunea şii

substituie conţinutul intelectual al vorbelor. Astfel, un exerciţiu încărcat de cuvinte

degenerează într-o conversaţie banală, neinspirată. Aceste exerciţii simple vor dezvolta de

asemenea o senzaţie puternică de armonie între viaţa voastră interioară şi manifestările

voastre interioare.

Este bine să rezumăm acest capitol:

1. Atmosfera îl inspiră pe actor.

2. Ea leagă publicul de actor, precum şi pe actori între ei.

3. Ea adânceşte percepţia actorului.

4. Două atmosfere contrastante nu pot exista concomitent, dar sentimentele individuale

ale personajelor, chiar dacă contrastează cu atmosfera, pot exista simultan cu ea.

5. Atmosfera este sufletul spectacolului.

6. Imaginaţi-vă aceeaşi scenă în diferite atmosfere.

7. Creaţi atmosfere în jurul vostru fără împrejurări date.

8. Mişcaţi-vă şi vorbiţi în armonie cu atmosfera pe care aţi creat-o.

9. Imaginaţi-vă împrejurări asemănătoare cu atmosfera pe care aţi creat-o.

10. Stabiliţi şi ţineţi un „cont” al atmosferelor pe care le-aţi creat;

11. Executaţi mişcări (acţiuni) cu calităţi-senzaţii-sentimente.

Arta actorului este capacitatea de a transfigura, oriunde şi oricând, realitatea.

CAPITOLUL V

GESTUL PSIHOLOGIC

„Sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că,

fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.” (Leonardo da Vinci)

În capitolul precedent am spus că nu putem porunci simţămintelor noastre în mod

direct dar că le putem ademeni, stârni şi îmblânzi cu ajutorul unor mijloace indirecte. Acelaşi

lucru s-ar putea spune şi despre vrerile, aspiraţiile, dorinţele, poftele, dorurile, elanurile şi

năzuinţele noastre, care deşi, fireşte, sunt totdeauna amestecate cu simţăminte, se află în sfera

puterii noastre de voinţă. În calităţi şi senzaţii am găsit cheia tezaurului de simţire. Dar există

oare o asemenea cheie şi pentru puterea de voinţă? Da. Şi o găsim in mişcare (acţiune, gest).

Vă puteţi dovedi aceasta voi înşivă, încercând să faceţi o mişcare puternică, bine conturată,

dar simplă. Repetaţi-o de mai multe ori şi veţi vedea că după o clipă puterea de voinţă creşte,

întărindu-se din ce în ce mai mult, sub influenţa mişcării. Mai departe veţi descoperi că felul

mişcării pe care o faceţi îi va da puterii de voinţă o anumită direcţie sau înclinaţie. Aceasta

pentru că mişcarea va deştepta în voi o dorinţă, voinţă sau aspiraţie precisă. Astfel putem

spune că forţa mişcării agită puterea de voinţă, în general. Felul mişcării deşteaptă în noi o

dorinţă corespunzătoare, definită, şi calitatea aceleiaşi mişcări scoate la iveală simţămintele.

Înainte de a vedea cum pot fi aplicate aceste principii simple în profesiunea noastră, să luăm

câteva exemple de mişcare pentru a ne face o idee mai largă despre cele spuse mai sus.

Închipuiţi-vă că aveţi de jucat un personaj care, conform primei voastre impresii generale, are

o voinţă puternică şi fără frâu, este stăpânit de dorinţe despotice, de dominaţie. Căutaţi o

mişcare potrivită care să cuprindă toate caracteristicile de mai sus ale personajului şi poate,

după câteva încercări, o s-o găsiţi. Dacă mişcarea este puternică şi bine conturată, repetată de

mai multe ori, ea va tinde să vă întărească voinţa. Direcţia fiecărui membru, poziţia finală a

întregului corp şi înclinaţia capului sunt pe cale să cheme la lumină o dorinţă precisă de

stăpânire despotică. Calităţile care încearcă şi străbat fiecare mişcare a muşchilor corpului vor

provoca în voi simţăminte de ură şi dezgust. Astfel, prin mişcare, pătrundeţi şi stimulaţi

adâncurile propriului vostru psihic.

Alt exemplu: de data aceasta definiţi personajul ca fiind agresiv, poate chiar fanatic, cu

voinţă mândră. E complet deschis la voinţa venită de „sus” şi este urmărit de dorinţa de a

primi, chiar forţat, „inspiraţii” de la aceste influenţe. E plin de porniri mistice, dar în acelaşi

timp stă cu picioarele bine înfipte în pământ şi primeşte, în aceeaşi măsură, influenţe

puternice din această lume. În consecinţă, e un personaj care poate împăca în sine însuşi

ambele feluri de influenţe – de sus şi de jos. Pentru exemplul următor vom alege un caracter

care contrastează pe toată linia cu cel de-al doilea. Acesta este cu totul introspectiv, fără nicio

dorinţă de a veni în contact cu lumea „de sus” sau de „jos”, dar nu neapărat slab din această

pricină. O calitate născândă pătrunde întreaga sa fiinţă. Poate că îi place chiar singurătatea.

Pentru exemplul ce urmează imaginaţi-vă un personaj legat cu totul de viaţa

pământeană. Voinţa sa puternică şi egoistă este îndreptată în mod constant în jos. Toate

dorinţele şi poftele sale pasionate poartă pecetea unor însuşiri josnice. Nu simpatizează pe

nimeni şi nimic. Neîncrederea, bănuiala şi defăimarea umplu întreaga sa viaţă interioară

limitată şi introvertită. Personajul ocoleşte drumul drept şi cinstit în viaţă, alegând totdeauna

ocolişurile şi cărările întortocheate. Este un tip egocentric şi uneori agresiv.

Încă un exemplu: s-ar putea să găsiţi că forţa acestui ciudat personaj stă în viaţa sa

negativă, protestatară. Principala sa calitate vi se pare că este suferinţa, poate cu o nuanţă de

furie sau indignare. Pe de altă parte, o oarecare slăbiciune străbate întreaga sa fiinţă.

Ultimul exemplu: De data aceasta, personajul vostru este iarăşi un om slab, incapabil

de a protesta şi de a-şi croi un drum prin viaţă. Este de o mare sensibilitate, înclinat spre

suferinţă şi autocompătimire, complăcându-se a fi plâns. Aici, ca şi în cazurile precedente,

studiind şi exersând mişcarea şi poziţia finală veţi experimenta tripla sa influenţă asupra

psihicului vostru. Trebuie să reţineţi în mod obligatoriu că toate mişcările şi interpretările lor,

aşa cum s-au demonstrat, sunt numai exemple ale unor cazuri posibile, întru nimic obligatorii

pentru apropierea voastră individuală (în căutarea unor mişcări cuprinzătoare). Să le numim

gesturi psihologice (G.P.), căci scopul lor este de a influenţa, de a modela şi armoniza

întreaga voastră viaţă interioară cu scopurile şi intenţiile sale artistice.

Şi acum să trecem la problema aplicării G.P. la munca profesională. Aveţi în faţă o

piesă în care aveţi şi voi un rol. Nu e încă decât lucrare literară fără viaţă. Este sarcina voastră

şi a partenerilor de a transforma lucrarea într-o piesă vie, scenică, a artei teatrale. Ce aveţi de

făcut pentru a îndeplini această sarcină? Începeţi prin a face o primă tentativă de investigaţie a

personajului, să-l pătrundeţi, pentru a şti pe cine veţi reprezenta pe scenă. Puteţi face aceasta

folosind gândirea analitică sau aplicând G.P. În primul caz alegeţi un drum lung şi greu, căci

raţiunea –vorbind în general- nu este destul de imaginativă, e prea rece şi abstractă. Ea poate

slăbi şi împiedica astfel, pentru multă vreme, capacitatea voastră de a juca. Trebuie să fi

observat faptul că, cu cât mintea voastră „ştie” mai multe despre personaj, cu atât mai puţin

sunteţi voi în stare să-l reprezentaţi. Aceasta este o lege psihologică. Puteţi să ştiţi prea bine

care sunt sentimentele şi dorinţa personajului vostru, dar numai această ştiinţă nu vă face în

stare să resimţiţi cu adevărat dorinţele sale şi nici să-i retrăiţi emoţiile cu sinceritate pe scenă.

E ca şi când ai şti totul despre o anumită ştiinţă sau artă şi ai ignora-o în sine. Desigur că

mintea poate să fie şi vă va fi de mare ajutor pentru a evalua, corecta, verifica, pentru a aduna

şi oferi sugestii, dar nu va face toate acestea înainte ca intuiţia voastră creatoare să se fi

afirmat şi să-şi fi spus din plin cuvântul. Nu trebuie să vă pună în încurcătură faptul că

raţiunea sau intelectul ar trebui să fie îndepărtate în pregătirea rolului, acesta este doar un

avertisment să nu apelaţi la ele, să nu vă puneţi speranţele în ele, ci să le lăsaţi să rămână în

afară, la subsol, pentru a nu impune şi a vă încurca în efortul creator. Dar dacă alegeţi o altă

cale mai productivă, dacă aplicaţi G.P. pentru a studia personajul, recurgeţi direct la forţele

voastre creatoare şi nu deveniţi un actor „tocilar” sau rutinat. Nu puţini actori s-au întrebat:

„Cum pot să găsesc G.P. fără ca, înainte de aceasta, să cunosc caracterul personajului, dacă

folosirea intelectului nu se recomandă?”

După rezultatele exerciţiilor precedente trebuie să admiteţi că intuiţia voastră,

imaginaţia creatoare şi viziunea artistică vă dau întotdeauna, până la urmă, o oarecare idee

despre ce este personajul, acoperind chiar şi prima voastră întâlnire cu el. Aceasta poate fi o

ghicitoare, dar vă puteţi sprijini pe ea şi o puteţi folosi drept trambulină pentru prima

încercare de a construi G. P. Întrebaţi-vă care poate fi principala tendinţă a personajului şi

când găsiţi răspunsul, chiar dacă acesta nu este decât o sugestie (o aluzie), începeţi construirea

cu G.P. bucată cu bucată, folosind la început numai mâna şi braţul. Le puteţi repezi înainte în

mod agresiv, strângând pumnii dacă tendinţa trezeşte în voi impulsul de a prinde sau a înşfăca

(lăcomie, avariţie, zgârcenie); sau le puteţi întinde încet, cu grijă, cu reţinere şi cu precauţie,

dacă personajul merge bâjbâind, sau caută îngândurat şi neîncrezător în sine; sau puteţi ridica

în sus amândouă braţele, sprinten şi uşor, cu palmele deschise în cazul în care intuiţia vă

spune că personajul vrea să primească sau să implore, să venereze ceva. Sau poate că veţi vrea

să le îndreptaţi în jos, aspru, cu palmele întoarse spre pământ, cu degetele încovoiate ca nişte

gheare gata să sfâşie în cazul în care personajul vrea să strivească, să posede.

Odată pornit pe acest drum, nu o să vi se mai pară greu (lucru care se va întâmpla de la

sine) să extindeţi şi să ajustaţi mişcarea la umeri, la gât, la poziţia capului şi a torsului, la

picioare, până când întregul trup va fi astfel cuprins. Lucrând în acest fel veţi descoperi

curând că ceea ce aţi ghicit că e o tendinţă a personajului a fost adevărat. Chiar G.P. vă vor

conduce la această descoperire, fără ca în rol să se amestece prea mult raţiunea. Uneori s-ar

putea să simţiţi nevoia să faceţi G.P. pornind nu de la o poziţie neutră ci de la una pe care o

sugerează personajul. Să luăm cel de-al doilea G.P. care exprimă o completă deschidere şi

expansiune. Personajul poate fi introspectiv sau introvertit şi tendinţa lui principală se poate

defini ca o nevoie de a fi deschis la influenţele venite de sus. În acest caz puteţi porni de la o

poziţie mai mult sau mai puţin închisă, în loc să porniţi de la una neutră. În alegerea poziţiei

de plecare sunteţi desigur tot atât de liberi ca şi în crearea oricărui G.P. Continuaţi acum să

dezvoltaţi G.P. corectându-l şi îmbogăţindu-l, adăugându-i toate calităţile pe care le găsiţi în

personaj, conducându-l încet spre perfecţiune. După o scurtă experienţă veţi fi în stare să

găsiţi G.P. corect dintr-o dată, trebuind doar să-l îmbogăţiţi, acordându-l cu voi sau cu simţul

vostru îndrumător, în timp ce-l conduceţi spre versiunea finală. Folosind G.P. ca pe un mijloc

de exploatare a personajului, faceţi acum mai mult ca oricând. Vă pregăţiţi să-l jucaţi.

Elaborând, perfecţionând, îmbogăţind şi exersând G.P. aţi devenit personajul însuşi. Voinţa şi

simţămintele voastre sunt trezite şi puse în mişcare. Cu cât progresaţi în această muncă, cu

atât G.P. vă dezvăluie în mai mare măsură personajul în formă condensată, făcându-vă

posesorul şi stăpânul vieţii interioare, de neschimbat, a rolului.

După ce aţi asimilat conţinutul unui G.P. şi aţi lucrat apoi întregul rol în acest spirit,

pregătirea detaliilor în repetiţiile pe scenă va deveni o sarcină uşor de îndeplinit. Nu va mai

trebui să vă abateţi şi să bâjbâiţi fără ţintă, aşa cum se întâmplă când încercaţi să îmbrăcaţi

rolul cu carne, sânge, tendoane, fără să-i fi găsit întâi şira spinării. G.P. va da această coloană

vertebrală. Este calea cea mai uşoară, cea mai scurtă şi cea mai artistică de a transforma o

creaţie literară într-o piesă de artă teatrală. Până aici am vorbit de G.P. ca fiind aplicabil

întregului rol. Dar îl puteţi folosi tot aşa de bine pentru oricare alt segment al rolului, pentru

scene separate sau pentru monoloage, dacă doriţi, sau pentru fraze separate. Calea de a găsi

şid e a aplica G.P. în aceste momente scurte este aceeaşi ca şi pentru întregul personaj. Dacă

aveţi îndoială asupra felului cum ar trebui să împăcaţi caracterul general al G.P. (cheia)

întregului rol, pentru scene separate, următorul exemplu va clarifica acest punct. Imaginaţi-vă

trei personaje diferite: Hamlet, Falstaff şi Malvolio. Fiecare dintre ei se înfurie, devine

gânditor sau se porneşte pe râs. Ei nu vor face însă aceste lucruri în acelaşi fel pentru că sunt

caractere diferite. Deosebirile dintre ei vor influenţa supărarea, starea de meditaţie sau râsul

lor. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu G.P. (cheia) care va influenţa toate G.P. mai mici,

particulare, sensibilitatea voastră bine dezvoltată pentru G.P. (vezi exerciţiul care urmează) vă

va arăta în mod intuitiv ce nuanţe trebuie găsite (elaborate) în G.P. minore pentru a le face să

rimeze cu G.P. Cheie. Cu cât veţi lucra mai mult pentru G.P., cu atât vă veţi da mai mult

seama cât sunt de mlădioase şi ce posibilităţi nelimitate au de a le colora cum vă place. Ceea

ce pare o problemă insolubilă pentru mintea uscată şi calculată e rezolvat în modul cel mai

simplu de intuiţia creatoare şi de imaginaţie, din care izvorăsc G.P. Pe de altă parte, vă puteţi

folosi de aceste G.P. minore numai atâta vreme cât e necesar pentru studierea scenei,

monologului etc. Şi după aceea le puteţi părăsi cu totul. Dar G.P. cheie al personajului va

rămâne mereu în voi.

O altă întrebare ce se poate naşte în voi este: „Cine îmi poate spune dacă G.P. pe care

l-am găsit este cel mai adecvat personajului?” Răspunsul: Nimeni decât voi înşivă! El este

propria voastră creaţie liberă prin care se exprimă individualitatea voastră. Este adecvat dacă

vă mulţumeşte ca artişti. Totuşi, regizorul este îndreptăţit să vă sugereze schimbări la G.P. care

le-aţi găsit. Singura problemă pe care v-o puteţi pune în această situaţie este dacă faceţi corect

sau nu G.P., adică dacă ţineţi sau nu seama de toate condiţiile necesare pentru o asemenea

mişcare. Să vedem care sunt aceste condiţii. Există două feluri de mişcări. Una pe care o

folosim în ambele situaţii – acţionând în viaţă sau pe scenă -, aceasta este mişcarea naturală,

uzuală. Cealaltă este ceea ce am putea numi o mişcare arhetipală (originală), o mişcare ce

poate servi ca model original pentru toate mişcările posibile de acelaşi fel. G.P. aparţine celui

de-al doilea fel. Mişcările obişnuite, de fiecare zi, sunt incapabile să ne activeze voinţa pentru

că ele sunt prea limitate, prea slabe şi particularizate. Ele nu umplu întregul corp, psihic şi

suflet, în timp ce G.P. ca arhetip le cuprinde pe toate. V-aţi pregătit să faceţi mişcări arhetipale

când, în exerciţiul I, aţi învăţat să faceţi mişcări largi, ample, folosind maximum de spaţiu din

jurul vostru.

G.P. trebuie să fie puternic pentru a putea activa şi mări puterea voastră de voinţă, dar

nu trebuie făcut folosind o construcţie musculară mai mare decât e nevoie căci ea va slăbi

mişcarea exact când îi măreşte forţa. Bineînţeles că dacă G.P. vostru este violent, asemeni

celui pe care l-am ales ca prim exemplu, atunci nu puteţi evita folosirea forţei musculare; dar

chiar în acest caz, reala tărie a mişcării este mai mult psihologică decât fizică. Gândiţi-vă la o

mamă iubitoare strângându-şi copilul la sân, cu toată marea putere a iubirii materne, şi totuşi

muşchii ei sunt complet relaxaţi. Dacă aţi exersat cu grijă mişcările de modelare, plutire, zbor

şi iradiere (vezi cap. I), veţi şti că adevărata tărie nu are nimic de a face cu puterea istovitoare

a muşchilor. În ultimele noastre două exemple (5 şi 6) am spus că personajele sunt mai mult

sau mai puţin slabe. Acum se poate naşte întrebarea dacă nu cumva mişcarea în sine şi-ar

putea pierde şi ea forţa în crearea unui personaj slab. Răspunsul este: în niciun caz! G.P.

trebuie să rămână întotdeauna puternic, iar slăbiciunea trebuie privită numai ca un atribut al

lui. Astfel, forţa psihică a lui G.P. (gestul psihologic) va avea de suferit mici schimbări după

cum îl veţi face politicos, cu tandreţe, cu căldură, cu dragoste, sau cu calităţi cum sunt lenea,

oboseala, combinate cu slăbiciune. Şi apoi, actorul şi nu personajul face G.P. puternic iar

personajul şi nu actorul este cel obosit, cel slab. Mai departe, G.P. trebuie să fie cât se poate de

simplu pentru că misiunea lui este de a îndruma psihologia intrinsecă a personajului, într-o

formă uşor de controlat, de a-l restrânge la esenţă. Un G.P. complicat nu poate face acest

lucru. Un adevărat G.P. trebuie să fie ca o trăsătură de cărbune pe pânza unui artist înainte de

a se apuca de amănunte. Este, ca să zicem aşa, o selectare pe care se va ridica arhitectura

complicată a personajului. G.P. trebuie să aibă o formă foarte clară şi bine definită. Orice

trăsătură vagă existentă în el vă va dovedi că nu este încă esenţa, inima, miezul personajului

asupra căruia lucraţi. Simţul formei, amintiţi-vă, era implicat în exerciţiul de modelare, plutire

şi alte mişcări (cap. I). Este foarte important şi tempo-ul în care exersaţi G.P. după ce l-aţi

găsit. Fiecare trece prin viaţă într-un tempo diferit. Aceasta depinde mai ales de

temperamentul şi de soarta unui om. Acelaşi lucru se poate spune şi despre personajele din

piese. Tempo-ul general în care trăiesc ele depinde, în mare măsură, de interpretarea voastră.

Acelaşi G.P. făcut în tempo-uri diferite îşi poate schimba toate datele, puterea de voinţă şi

susceptibilităţile după coloraturi diferite. Luaţi oricare din exemplete oferite de G.P. şi

încercaţi să-l faceţi mai întâi într-un tempo lent şi apoi într-unul mai rapid. Studiaţi mişcarea

din primul exemplu. Încetinind tempo-ul, el cheamă la lumină în imaginaţia voastră un

caracter dictatorial, un gânditor abil, capabil să plănuiască într-un anumit fel, răbdător şi

stăpân pe sine. Făcut repede, într-un tempo săltăreţ, el devine un caracter crud, criminal, cu o

voinţă neînfrânată, incapabil de a se purta raţional. Multe din transformările prin care trec

personajele în cursul piesei pot fi exprimate numai prin schimbare de tempo în g.p. pe care laţi

găsit pentru ele. (Problema tempo-ului pe scenă va fi discutată mai târziu.)

Ajungând la limita fizică a g.p-ului, când trupul vostru nu se poate extinde mai mult,

trebuie să încercaţi încă pentru o clipă (10, 15 secunde) să depăşiţi limitele lui, iradiindu-i

puterea şi calităţile în direcţia indicată de G.P. Această iradiere va întări mult adevărata forţă a

mişcării, făcând-o să aibă o mare influenţă asupra vieţii voastre interioare. A merge înainte

este condiţia minimă de care trebuie să ţină seama pentru a crea un g.p. corect. Sarcina voastră

va fi de acum înainte să dezvoltaţi o fină sensibilitate a mişcării pe care o faceţi.

EXERCIŢIUL XVI

Luaţi ca ilustrare g.p. al adunării calme în voi înşivă. Găsiţi o propoziţie care să-i

corespundă. Aceasta poate fi: „Vreau să fiu (lăsat) singur.” Repetaţi cuvintele împreună cu

gestul, în aşa fel încât calitatea voinţei stăpânite şi a calmului să pătrundă în psihicul vostru şi

în voce. Apoi începeţi să faceţi uşoare mişcări de schimbare în G.P. Dacă, să zicem, poziţia

capului a fost ridicată, aplecaţi-l uşor în jos şi întoarceţi privirea în aceeaşi direcţie. Ce

schimbare a produs aceasta în psihologia voastră? Aţi simţit cumva că la calitatea de calm s-a

adăugat o uşoară insistenţă, încăpăţânare? Faceţi o nouă schimbare. De data aceasta îndoiţi

uşor genunchiul drept trecând greutatea trupului pe piciorul stâng. G.P. poate căpăta acum o

nuanţă de abandon. Ridicaţi mâinile la bărbie şi calitatea abandonului se va întări şi veţi fi

pătrunşi de noi nuanţe ca inevitabilitatea şi singurătatea. Lăsaţi capul pe spate şi închideţi

ochii: pot apărea calităţi de durere şi apăsare. Întoarceţi palmele în afară: autoapărarea.

Aplecaţi capul într-o parte: autocompătimirea. Îndoiţi cele trei degete de la fiecare mână:

poate să apară o uşoară nuanţa de umor. La fiecare schimbare spuneţi aceeaşi propoziţie ca să

o acordaţi cu mişcarea. Nu uitaţi că aceste exemple nu sunt decât o mică parte din

experienţele pe care le poate inspira G.P. Şirul lor poate fi nelimitat. Fiţi întotdeauna liberi în

interpretarea mişcărilor şi a schimbărilor lor. Cu cât mişcarea va fi mai fină, cu atât va fi mai

ascuţită sensibilitatea pe care o va dezvolta în voi.

Continuaţi aceste exerciţii până când corpul – poziţia capului, a umerilor, a gâtului,

mişcarea braţelor, a mâinilor, a degetelor, a coapselor, a torsului, picioarelor, direcţia privirii –

va dezvolta în voi reacţii psihice corespunzătoare. Luaţi un g.p., exersaţi-l o vreme în tempo

rar şi creşteţi apoi gradat, până ajungeţi la cel mai rapid tempo cu putinţă. Încercaţi să

experimentaţi toate reacţiile psihice pe care le inspiră fiecare grad de grăbire a mişcării (puteţi

folosi pentru început exemplele sugerate mai sus). Pentru fiecare grad de grăbire găsiţi o nouă

propoziţie potrivită şi spuneţi-o în timp ce faceţi mişcarea. Acest exerciţiu asupra sensibilităţii

vă va mări mult, între timp, şi simţul armoniei, psihicul şi vorbirea. Când acestea vor fi

dezvoltate la nivel înalt, veţi putea spune: „Îmi simt trupul şi vorbirea ca o continuare directă

a psihicului. Le simt ca pe nişte părţi vizibile şi auzibile ale sufletului.” Curând veţi observa

că, în timp ce acţionaţi, în timp ce vă vedeţi de treburi, în timp ce spuneţi textul, făcând

gesturi simple, fireşti, G.P. este într-un fel mereu prezent în spatele gândurilor voastre. El vă

ajută şi vă conduce ca un îndrumător nevăzut, prieten şi ghid, care nu va întârzia să vă inspire

atunci când aveţi nevoie de aceasta mai mult decât orice. Vă păstrează creaţia într-o formă

condensată şi cristalizată. Veţi observa, de asemenea, că viaţa interioară puternică şi colorată

pe care aţi chemat-o prin G.P. vă dă o mai mare expresivitate, oricât de rezervat şi economic

v-ar fi jocul. (Nu cred că e nevoie să specific faptul că G.P. nu trebuie niciodată arătat

auditoriului, tot aşa cum la un arhitect nu aşteaptă nimeni să arate publicului schelăria

construcţiei în locul lucrării terminate. G.P. este scheletul rolului şi trebuie să rămână

„secretul” vostru tehnic. Dacă exersaţi în grup folosind diferite g.p. pentru fiecare participant,

pe lângă exerciţiile începute cu exemplul 7 se recomandă următorul lucru: Alegeţi o

propoziţie scurtă şi spuneţi-o luând diferite atitudini fireşti sau făcând diferite gesturi zilnice

(nu G.P.). Acestea pot consta din a şedea, a sta în picioare, a vă plimba în jurul camerei, a vă

sprijini de perete, a privi pe fereastră, a deschide sau a închide uşa, a itra sau a părăsi o

cameră, a lua, a pune jos sau a arunca un obiect şi aşa mai departe. Fiecare mişcare sau poziţie

a corpului care trezeşte o anumită stare psihică vă va dicta cum trebuie spusă propoziţia, cu ce

intensitate, calitate şi în ce tempo. Schimbaţi poziţiile sau mişcările, dar spuneţi aceeaşi frază

de fiecare dată. Vă creaţi în voi simţul armoniei dintre trup, psihic şi vorbire.

Acum, după ce am dezvoltat suficient expresivitatea, încercaţi să creaţi şi o serie de

G.P. pentru personajele deosebite, observând toate condiţiile descrise mai înainte: arhetip,

forţă, simplitate etc. La început luaţi personaje din piese, literatură sau istorie, găsiţi g.p.

pentru oameni pe care îi cunoaşteţi bine, apoi pentru oameni pe care i-aţi întâlnit întâmplător

şi pentru scurtă vreme pe stradă. În sfârşit, creaţi personaje din imaginaţie şi găsiţi g.p. pentru

ele. Ca o treaptă următoare a acestui exerciţiu, alegeţi un personaj dintr-o piesă pe care n-aţi

văzut-o şi in care nu aţi jucat. Găsiţi şi elaboraţi un g.p. pentru el. Asimilaţi-l complet şi apoi

încercaţi să repetaţi o singură scenă din piesă pe baza G.P. (Dacă e posibil cu partener) Şi

acum ar fi necesar câteva cuvinte de încheiere despre Tempo. Concepţia noastră obişnuită

despre tempo pe scenă nu face distincţie între tempo-ul interior şi cel exterior. Tempoul

interior poate fi definit ca o schimbare rapidă sau înceată de gânduri, imagini, amintiri, vreri,

impulsuri etc. Tempo-ul exterior se exprimă în acţiuni sau vorbire rapidă sau înceată. Pe

scenă, tempo-urile interioare şi cele exterioare pot merge împreună. De exemplu: o anumită

persoană aşteaptă cu nerăbdare ceva sau pe cineva. Imaginile în mintea sa se urmăresc una pe

alta într-o succesiune rapidă, gândurile şi dorinţele pâlpâie gonindu-se una pe alta, apărând şi

dispărând; voinţa sa este agitată la culme şi totuşi, în acelaşi timp, aceeaşi persoană se poate

controla în aşa fel încât ţinuta sa exterioară, mişcările şi vorbirea îi vor rămâne calme şi în

tempo rar. Un tempo exterior rar poate merge mână în mână cu un tempo interior rapid, sau

invers. Efectul celor două tempo-uri contrastante, existând simultan pe scenă, face o impresie

puternică asupra auditoriului. Nu confundaţi tempo-ul rar cu pasivitatea sau cu un fel de

energie în interior. Oricât de rar ar fi tempo-ul pe care îl folosiţi pe scenă, voi înşivă, ca artişti,

trebuie să fiţi întotdeauna activi. Pe de altă parte, tempo-ul rapid al spectacolului nu trebuie să

devină grabă evidentă sau o tensiune psihică şi fizică inutilă. Un trup flexibil, bine antrenat,

ascultător, şi o tehnică bună de vorbire vă vor ajuta să evitaţi această greşeală făcând posibilă

corectura şi folosirea simultană a două tempo-uri contrastante.

EXERCIŢIUL XVII

Faceţi o serie de exerciţii cu tempo-uri interioare şi exterioare diferite şi contrastante.

De exemplu: un mare hotel noaptea. Hamalii, cu obişnuitele lor mişcări rapide şi

îndemânatice, cară bagajele de la elevator, le scot afară şi le pun în automobile care aşteaptă şi

care trebuie să se grăbească pentru a prinde trenul de seară. Tempo-ul exterior al hamalilor

este rapid, dar ei sunt indiferenţi la îngrijorarea musafirilor care se impacientează afară.

Tempo-ul interior al hamalilor este lent. Musafirii care pleacă, dimpotrivă, încearcă să-şi

păstreze calmul exterior. În interior sunt îngrijoraţi, temându-se că vor pierde trenul. Tempo-ul

lor exterior este lent, iar cel interior este rapid.

Pentru exerciţiile următoare aţi putea folosi exemplele din exerciţiul XII. Găsiţi piesa,

propunându-vă să încercaţi a găsi diferite tempo-uri în diferite combinaţii.

Rezumat asupra gestului psihologic (G.P.):

1. G.P. activează puterea noastră de voinţă, îi dă o direcţie precisă, trezeşte

simţămintele şi ne dă o viziune condensată a personajului.

2. G.P. trebuie să fie arhetipal,puternic, simplu şi bine modelat. El trebuie să

iradieze şi să fie făcut corect.

3. Dezvoltaţi în G.P. sensibilitatea.

4. Faceţi distincţia între tempoul interior şi cel exterior.

CAPITOLUL VI

PERSONAJ ŞI CARACTERIZARE

Transformarea este cea după care tânjeşte

actorul, în mod conştient sau inconştient.

Şi acum să discutăm problema creării personajului. Nu există roluri care să poată fi

considerate „drepte”, sau in care actorul înfăţişează publicului acelaşi „tip” – el însuşi, aşa

cum este în viaţa particulară. Există mai multe motive care generează nefericite concepţii

greşite asupra adevăratei arte dramatice, dar noi nu ne vom ocupa de ele aici. Este suficient să

subliniem faptul că teatrul ca atare nu va creşte şi nu se va dezvolta niciodată dacă i se va

permite acestei atitudini distructive de „autoexhibare”, deja adânc înrădăcinată, să prospere.

Fiecare artă serveşte scopului de a descoperi şi releva orizonturi noi ale fiinţei umane. Un

actor nu poate da publicului revelaţii noi etalându-se pe sine însuşi pe scenă. Ce aţi spune de

un scriitor care, în toate piesele, fără excepţie, s-ar dramatiza pe sine însuşi în rolul principal,

sau de un pictor incapabil de altceva decât de autoportrete? Aşa cum nu veţi întâlni în viaţă

doi oameni la fel, tot aşa în piesele de teatru nu veţi întâlni două roluri identice. Ceea ce

constituie diferenţa dintre ele le face să fie caractere şi va fi un bun punct de pornire pentru

actor. Ca să dobândească o primă idee pentru rolul ce îl are de jucat, actorul trebuie să se

întrebe: „Care este diferenţa, oricât de subtilă sau nevinovată ar fi, între mine şi personaj aşa

cum îl descrie textul?” Făcând astfel, nu numai că veţi arde dorinţa de a vă face în mod repetat

autoportretul, dar veţi descoperi şi caracteristicile psihologice principale ale personajului.

Apoi, vă aflaţi în faţă necesităţii de a încorpora aceste trăsături caracteristice care formează

diferenţa dintre voi şi personaj. Cum vă veţi apropia de această sarcină? Calea cea mai scurtă,

artistică şi amuzantă, de a vă apropia de ea este de a găsi un trup imaginar personajului

vostru. Imaginaţi-vă că trebuie să jucaţi un personaj leneş, indolent şi stângaci (atât psihic cât

şi fizic). Aceste trăsături nu trebuie neapărat subliniate sau exprimate emfatic, ca în comedie.

Ele se pot arăta ca simple, imperceptibile, aproape indicaţii, şi totuşi ele sunt trăsături

caracteristice, tipice, ale personajului, care nu trebuie omise. Imediat ce aţi extras aceste

aspecte şi date ale personajului, comparat cu voi înşivă, încercaţi să vă imaginaţi ce fel de trup

ar putea avea un asemenea om leneş, indolent şi încet. Poate veţi găsi că are un trup plin,

îndesat, scurt, cu umerii căzuţi, gâtul jos, braţe lungi care atârnă cu indiferenţă şi un cap mare

şi greoi. Acest corp este, desigur, departe de a se asemăna cu al vostru. Totuşi trebuie să arătaţi

şi să vă mişcaţi ca el. Cum veţi face să realizaţi o adevărată asemănare? Iată cum: începeţi să

vă imaginaţi că în acelaşi spaţiu pe care îl ocupaţi cu propriul vostru corp există şi un altul –

trupul imaginar al personajului pe care tocmai l-aţi creat în minte. Vă îmbrăcaţi cu acest corp,

că şi cum ar exista; îl puneţi ca pe un veştmânt. Care va fi rezultatul acestei mascarade? După

o clipă, poate într-o străfulgerare, veţi începe să simţiţi şi să gândiţi despre voi înşivă ca

despre o altă persoană. Această experienţă este foarte asemănătoare cu cea a unei adevărate

mascarade. Aţi observat vreodată în viaţa voastră de toate zilele cât de diferit vă simţiţi în

veşminte diferite? Nu sunteţi „altcineva” atunci când purtaţi o cămaşă de noapte decât atunci

când sunteţi în haine de seară, când purtaţi un costum vechi şi uzat sau unul nou-nouţ? Dar „a

purta” un alt corp? Înseamnă mult mai mult decât a purta indiferent ce costum sau

îmbrăcăminte. Această opţiune a formei fizice imaginare a personajului influenţează asupra

psihicului vostru de zeci de ori mai mult decât orice îmbrăcăminte! Corpul imaginar stă ca şi

cum ar exista între corpul vostru real şi psihic, influenţându-le pe amândouă cu aceeaşi putere.

Pas cu pas, începeţi să vă mişcaţi, să vorbiţi şi să vă simţiţi în acord cu el. Ca să spunem aşa,

personajul locuieşte în voi (sau, dacă preferaţi, voi locuiţi în el). Cât de puternic exprimaţi

datele tipului vostru imaginar, în timp ce jucaţi, aceasta depinde de genul piesei şi de propriul

vostru gust şi dorinţă. Dar, în orice caz, întreaga voastră fiinţă psihică şi fizică va fi schimbată,

chiar posedată de personaj. Când este într-adevăr adoptat şi exersat, trupul imaginar pune în

acţiune voinţa şi simţămintele voastre (ale actorului), le armonizează cu vorbirea şi mişcarea

caracteristice lui, transformă actorul într-o altă persoană. Simpla discutare a personajului,

analiza sa mintală, poate produce acest efect mult dorit, pentru că raţiunea, oricât de abilă ar

fi, vă va lăsa rece şi pasiv, pe când trupul imaginar are putere de a apela direct la voinţa şi

simţămintele voastre. Consideraţi crearea şi adoptarea unui personaj ca pe un joc simplu şi

rapid. „Jucaţi-vă” cu corpul imaginar, schimbându-l şi prefăcându-l până când sunteţi pe

deplin mulţumit de opera voastră. Nu veţi pierde niciodată în acest joc, dacă nerăbdarea nu vă

va biciui rezultatul. Natura voastră artistică e sortită să fie târâtă de nerăbdare dacă o forţaţi

prin „reprezentarea” prematură a corpului imaginar. Învăţaţi să credeţi în el pe deplin şi nu vă

va trăda. Nu exageraţi peste măsură violentând, forţând şi încercând aceste inspiraţii subtile

care „vă vin de la noul trup”. Şi numai când începeţi să vă simţiţi absolut liberi, adevăraţi şi

fireşti în folosirea lui, puteţi să începeţi să reprezentaţi personajul cu trăsăturile şi acţiunile lui,

acasă sau pe scenă. În unele cazuri veţi găsi că e suficient să folosiţi numai trupul imaginar (o

parte din el) – braţele lungi şi atârnânde, de exemplu, pot să vă schimbe deodată întreaga

psihologie şi să dea propriului vostru trup statura necesară. Dar să aveţi grijă întotdeauna ca

întreaga voastră fiinţă să se transforme în personajul pe care trebuie să îl reprezentaţi.

Efectul corpului imaginar va fi întărit şi va căpăta nuanţe neaşteptate dacă îi adăugaţi centrul

imaginar (vezi cap. I). Atâta vreme cât centrul rămâne în mijlocul pieptului vostru (socotiţi că

e plasat cu câţiva centimetri mai adânc), veţi simţi că sunteţi în ea voi înşivă şi încă în deplină

stăpânire de sine, doar ceva mai energici, mai armonioşi, şi trupul vostru apropiindu-se de

tipul „ideal”. Dar îndată ce veţi încerca să mutaţi centrul în alt loc, în interiorul sau exteriorul

trupului, veţi simţi că se schimbă când intraţi într-un corp imaginar. Veţi observa că centrul

este capabil să atragă şi să concentreze întreaga fiinţă într-un singur loc din care radiază şi

emană activitatea voastră. Dacă pentru a ilustra aceasta aţi mutat centrul din piept în cap, veţi

băga de seamă că elementul gând a început să joace un rol caracteristic în jocul vostru. Din

locul său în cap, centrul imaginar va începe deodată sau treptat să coordoneze toate mişcările,

să influenţeze întreaga atitudine fizică, să vă motiveze comportarea, acţiunile şi vorbirea şi vă

va acorda psihicul în aşa fel încât, cu totul firesc, veţi începe să aveţi senzaţia că elementul

gând este important şi indispensabil creaţiei voastre. Dar, indiferent unde veţi pune centrul, el

va produce un efect cu totul diferit imediat ce îi veţi schimba calitatea. Nu este suficient să-l

aşezaţi în cap, de exemplu, şi apoi să-l lăsaţi acolo să-şi vadă de treabă. Trebuie să-l stimulaţi

mai departe, investindu-l cu calităţi variate, după dorinţa voastră. Pentru un om înţelept, să

zicem, vă veţi imagina că centrul din cap este larg, luminând şi radiind, în timp ce, pentru un

tip stupid, fanatic sau înapoiat mintal, vă veţi imagina că centrul este mic, dur şi greu. Trebuie

să fiţi liberi şi fără nici o reţinere în imaginarea centrului în multe şi diferite feluri atât timp

cât variaţiile sunt compatibile cu rolul pe care îl aveţi de jucat. Încercaţi câteva experienţe.

Puneţi un centru moale, nu prea mic, în regiunea abdomenului şi veţi experimenta un psihic

mulţumit de sine, pământean, puţin greoi şi totuşi cu haz. Lăsaţi un centru de greutate mic şi

greu în vârful nasului şi veţi deveni curios, cercetător, indiscret şi chiar inoportun. Mutaţi

centrul într-unul din ochi şi veţi observa cât de repede aveţi impresia că aţi devenit şireţi, abili

şi poate ipocriţi. Închipuiţi-vă un centru mare, greu, mohorât şi înglodat aşezat în afara

bătăilor inimii şi veţi avea un caracter laş, nu prea cinstit, caraghios. Un centru localizat la

„câteva picioare” în faţa ochilor sau frunţii poate da senzaţia unei minţi ascuţite, pătrunzătoare

şi chiar sagace. Un centru cald, înflăcărat, aşezat în inimă, poate deştepta in voi simţăminte

eroice, curajoase şi iubitoare. Puteţi, de asemenea, să vă imaginaţi un centru mobil. Lăsaţi-l să

se legene uşor în faţa frunţii şi să vă înconjoare capul din timp în timp şi veţi trăi psihologia

unui om rătăcit dezorientat. Sau lăsaţi-l să circule în mod neregulat în jurul trupului, în

tempouri variate, acum ridicându-se, acum prăbuşindu-se, şi efectul va fi fără îndoială o

acuzaţie de intoxicaţie. Nenumăratele posibilităţi vi se vor deschide dacă veţi experimenta în

felul acesta, liber şi jucându-vă. Vă veţi obişnui cu „jocul” şi-l veţi practica şi aprecia atât

pentru plăcerea cât şi pentru marea sa valoare practică. Centrul imaginar vă este de folos în

primul rând în ce priveşte personajul în totalitatea sa. Dar îl puteţi folosi şi pentru scene

diferite şi mişcări separate. Să presupunem că lucraţi la rolul lui Don Quijote. Vedeţi bătrânul

trup descărnat, liniştit. Aveţi viziunea minţii sale nobile, entuziaste, dar excentrice şi uşuratice

şi vă veţi hotărî să plasaţi un centru mic, dar puternic, iradiant şi care se roteşte continuu

deasupra capului. Acesta vă poate servi pentru întregul personaj. Dar ajungeţi la scena în care

el luptă cu imaginarii săi duşmani şi vrăjitori. Cavalerul luptă, sare în prăpăstii cu iuţeala

fulgerului. Centrul său, acum întunecat şi greu, se prăbuşeşte din înălţimi în piept

îngreunându-i respiraţia. Ca o minge legată de un elastic, centrul zboară înainte şi se repede

înapoi, aruncându-se la dreapta şi la stânga în căutarea duşmanului. Sare şi ar goneşte

cavalerul după „minge” în toate direcţiile, până ce lupta se termină. Cavalerul epuizat, centrul

se lasă încet la pământ şi apoi tot atât de încet se ridică din nou la locul iniţial, radiind şi

învârtindu-se fără răgaz ca şi mai înainte. De dragul clarităţii vi s-au dat exemple evidente şi

poate groteşti. Dar folosirea centrului imaginar, în majoritatea cazurilor (mai ales în piesele

moderne), cere o aplicare mult mai fină. Oricât de puternică ar fi senzaţia pe care o propune

centrul, limita până la care doriţi să exteriorizaţi această senzaţie în timpul lucrului va depinde

întotdeauna de judecata voastră. Amândouă, corpul imaginar şi centrul, vă vor ajuta să credeţi.

Să vedem acum care este deosebirea dintre personaj şi întreg şi caracterizarea care poate fi

definită ca o mică trăsătură particulară a personajului. O caracterizare sau trăsăturile

particulare pot să nu fie ceva înnăscut în personaje: o mişcare tipică, un fel anume de a vorbi,

un obicei ce se repetă, un anumit fel de a râde sau o înclinare a capului şi aşa mai departe.

Aceste mici particularităţi sunt un fel de „tuşă finală” pe care un artist o adaugă creaţiei sale.

Imediat ce a fost înzestrat cu asemenea mici trăsături particulare, personajul pare să devină

mai viu, mai uman şi mai adevărat. Spectatorul începe să-l iubească şi să-l aştepte, de îndată

ce îi atrage atenţia. Dar, o asemenea caracterizare trebuie să se nască din personajul privit „ca

un tot”, să decurgă din partea importantă a componentei sale psihice. Să luăm câteva exemple.

Un om leneş şi flecar, incapabil de a munci, ar putea fi caracterizat prin braţe lipite de trup,

uneori în unghi drept, şi mâini atârnând moi. Un personaj lipsit de inteligenţă în timp ce

conversează cu altcineva ar putea avea un fel caracteristic de a clipi repede din ochi în timp

ce, împungându-şi interlocutorul cu un gest ascuţit al degetului, ar face o pauză cu gura uşor

întredeschisă înainte de a-şi urma gândurile şi a le pune în cuvinte. Un caracter încăpăţânat,

un certăreţ, în timp ce ascultă pe altcineva poate avea un obicei inconştient de a clătina uşor

capul ca şi cum ar pregăti un răspuns negativ. O persoană conştientă de sine îşi va plimba

degetele pe propriile-i haine, jucându-se cu nasturii, îndreptând cutele. Un laş şi-ar putea ţine

degetele împreunate, încercând să-şi ascundă degetele mari. Un pedant ar putea să atingă în

mod inconştient obiectele din jurul său, îndreptându-le şi aranjându-le mai mult sau mai puţin

simetric. Un mizantrop la fel de inconştient va îndepărta poate de sine obiectele din raza sa de

cuprindere. Un om nu tocmai sincer, sau viclean, ar putea căpăta obiceiul de a arunca priviri

repezi spre tavan în timp ce vorbeşte sau ascultă. Uneori, caracterizarea poate ea însăşi să

scoată deodată la lumină întregul personaj. În timp ce creaţi un personaj şi o caracterizare a

lui, aţi putea găsi un mare ajutor şi poate multe sugestii inspirate observând oamenii din jur.

Dar, pentru a evita o cât de slabă copiere a vieţii, nu v-aş recomanda o asemenea observare

înainte de a fi folosit din plin propria voastră imaginaţie creatoare. Pe lângă aceasta, spiritul

de observaţie se ascute mult atunci când ştiţi ce căutaţi. Nu e nevoie să recomandăm aici

niciun fel de exerciţiu special. Vi le puteţi inventa voi „jucându-va” cu corpul imaginar şi cu

centrele schimbătoare şi mişcătoare, găsindu-le caracterizări potrivite. Aceasta vă va ajuta

dacă pe lângă „joc” veţi încerca să observaţi şi să descoperiţi unde a plecat şi ce fel de centru

are omul acesta sau celălalt în viaţa reală.

CAPITOLUL VII

INDIVIDUALITATEA CREATOARE

Pentru a putea crea prin inspiraţie

trebuie să-ţi cunoşti propria individualitate.

Aici e nevoie de o explicaţie în ceea ce priveşte termenul de „individualitate creatoare

a unui artist”, aşa cum este folosit în această carte. Chiar şi cunoaşterea sumară a calităţilor

sale îi poate folosi actorului care caută căi de dezvoltare liberă a forţelor sale interioare. Dacă,

de exemplu, doi artişti la fel de talentaţi ar fi rugaţi să picteze acelaşi peisaj, cu cea mai mare

exactitate, vor rezulta două lucrări deosebite. Motivul e clar: fiecare din ei va picta, în mod

inevitabil, impresia pe care a făcut-o peisajul, individual, asupra fiecăruia dintre ei. Unul

poate prefera să transmită atmosfera peisajului, frumuseţea liniei sau a formei lui. Celălalt va

accentua, probabil, contrastele, jocul luminii şi al umbrelor, după propriul gust şi mod de

expresie. Fapt este că peisajul le va servi amândurora ca mediu pentru a-şi exprima

individualitatea creatoare şi deosebirile lor de vedere vor apare în lucrări. Rudolf Steiner

defineşte individualitatea creatoare a lui Schiller ca fiind caracterizată prin tendinţa morală a

poetului: „Binele în luptă cu Răul.” Maeterlink caută subtile nuanţe mistice în spatele tuturor

evenimentelor. Goethe vede arhetipuri, unificând multitudinea formelor. Stanislavschi declară

că, în Fraţii Karamazov, Dostoievski vorbeşte despre căutarea lui Dumnezeu, lucru care

întâmplător este adevărat pentru toate romanele sale majore. Individualitatea lui Tolstoi se

manifestă în tendinţa spre perfecţiune. Cehov se ceartă cu trivialitatea burgheză a vieţii. Pe

scurt, individualitatea creatoare a fiecărui artist îl exprimă pe acesta prin ideea dominantă care

străbate întreaga sa creaţie, ca un leitmotiv. Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre

individualitatea artistului actor. S-a spus şi s-a repetat că Shakespeare a creat un singur

Hamlet. Dar cine va spune cu aceeaşi siguranţă ce fel de Hamlet a existat în imaginaţia lui

Shakespeare? În realitate trebuie să fi fost tot atâţia Hamleţi câţi actori talentaţi şi inspiraţi

sunt gata să-şi ia răspunderea concepţiilor lor asupra personajului. Individualitatea creatoarea

fiecăruia îl va determina în mod invariabil pe Hamlet-ul său unic. Pentru că actorul care vrea

să fie artist pe scenă trebuie să caute cu modestie şi îndrăzneală o interpretare individuală a

rolurilor sale. Dar cum să-şi simtă el individualitatea creatoare în momentele de inspiraţie? În

viaţa de toate zilele ne identificăm cu noi înşine, cu „eu”. Suntem protagoniştii lui „eu vreau”,

„eu simt”, „eu gândesc”. Acest „eu” îl asociem trupului nostru, îmbrăcămintei, modului de

viaţă, familiei, stării sociale şi oricărui lucru din care se compune viaţa obişnuită. Dar, în

momentele de inspiraţie, „eul” artistului suferă un fel de metamorfoză. Încercaţi să vă amintiţi

de voi înşivă în asemenea momente. Ce s-a întâmplat cu eul vostru de fiecare zi? Nu s-a retras

oare făcând loc unui alt „eu” şi nu-l simţiti oare pe acesta ca pe adevăratul artist din voi?

Dacă aţi cunoscut vreodată asemenea momente, le veţi rechema, pentru că, cu apariţia acestui

nou „eu”, aţi simţit înainte de toate un aflux de forţe nemaîntâlnite în viaţa voastră obişnuită.

Această forţă vă pătrunde întreaga fiinţă, a iradiat în jurul vostru, a umplut scena şi a zburat

peste lumina rampei în public. Ea v-a unit cu spectatorul şi a condus spre el toate intenţiile

voastre creatoare, gânduri, imagini, simţiri. Mulţumită acestei forţe sunteţi prezenţă scenică.

Schimbări considerabile, pe care nu le puteţi ajuta prin simţire, apar în conştiinţa voastră sub

influenţa acestui puternic „alt eu”. Este un „eu” la nivel înalt. El îmbogăţeşte şi extinde

conştiinţa. Începeţi să deosebiţi trei stări diferite ca fiind în voi înşivă. Fiecare dintre ele are

un caracter definit, îndeplineşte o misiune precisă şi este comparativ independentă. Să ne

oprim ca să examinăm aceste stări şi funcţiile lor particulare. În timp ce asimilaţi personajul

pe scenă, vă folosiţi emoţiile, vocea, trupul mobil. Toate acestea constituie „materialul” de

construcţie din care „eul” superior, adevăratul artist din voi, creează personajul pentru scenă.

„Eul” superior intră, pur şi simplu, în posesia acestui „material de construcţie”. Deîndată ce sa

întâmplat acest lucru, începeţi să simţiţi că staţi deasupra „eului” de toate zilele. Aceasta din

motivul că vă identificaţi cu acest „eu” creator, superior, care a devenit activ. Aveţi acum

cunoştinţă de ambele voastre „euri”, extinse, eul de fiecare zi existând în voi simultan cu cel

superior. În timp ce creaţi sunteţi două „euri” şi puteţi distinge clar diferitele funcţii pe care

acestea le îndeplinesc. De îndată ce eul superior a intrat în posesia acestui material de

construcţie, începe să-l modeleze din interior. El va mişca trupul făcându-l sensibil, senzitiv şi

receptiv la toate impulsurile creatoare. El vorbeşte cu vocea voastră, vă activează imaginaţia

şi vă măreşte activitatea interioară. Mai mult decât atât, vă dă simţăminte pure, vă face

original şi inventiv, vă deşteaptă şi vă menţine uşurinţa de a improviza. Pe scurt, vă pune întro

stare creatoare. Începeţi să acţionaţi sub inspiraţia sa. Fiecare lucru pe care îl faceţi acum pe

scenă vă surprinde pe voi tot atât ca şi pe spectatori. Totul pare nou şi neaşteptat. Aveţi

impresia că e spontan şi că nu faceţi altceva decât să-i serviţi ca mediu de expresie. Şi totuşi,

cu toate că „eul” superior este destul de puternic pentru a fi stăpân pe întregul proces de

creaţie, are şi el un călcâi al lui Ahile: e înclinat să sfărîme barierele, să sară peste limitele

necesare stabilite în repetiţii. E prea nerăbdător să se exprime pe sine şi ideea sa dominantă. E

prea liber, prea puternic, prea ingenios, şi de aceea prea aproape de prăpastia haosului. Puterea

inspiraţiei e întotdeauna mai intensă decât mijloacele de expresie – spune Dostoievski. Ea

trebuie restrânsă. Aceasta este sarcina conştiinţei de fiecare zi. Ce trebuie să facă ea în timpul

acestor momente de inspiraţie? Ea controlează pânza pe care individualitatea creatoare îşi

trasează intenţiile. Ea îndeplineşte funcţia de bun simţ reglator al „eului” superior pentru ca

treaba să treacă corect prin mizanscena stabilită, ce trebuie păstrată neschimbată şi fără să

prejudicieze comunicarea cu partenerii. De asemenea, tiparul psihologic al întregului

personaj, aşa cum l-aţi descoperit în repetiţii, trebuie urmat cu exactitate.

Asupra bunului simţ al „eului” de fiecare zi cade sarcina de a apăra formele de

expresie găsite şi fixate pentru spectacol. Astfel, prin cooperarea celor două conştiinţe,

spectacolul devine posibil. Dar unde este acea a treia conştiinţă la care ne-am referit mai

înainte şi cui îi aparţine?

Purtătorul celei de-a treia conştiinţe este „personajul”, aşa cum l-aţi creat voi. Deşi

este o fiinţă iluzorie, are şi el, ca şi ceilalţi, propria sa viaţă independentă şi propriul său „eu”.

Individualitatea noastră creatoare îl sculptează drăgăstos în timpul spectacolului. În paginile

precedente au fost deseori folosiţi termenii „autentic”, „artistic”, „adevărat”, pentru a descrie

simţămintele unui actor pe scenă. O cercetare mai amănunţită va arăta că simţămintele

omeneşti se despart în două categorii: cele cunoscute oricui şi cele cunoscute numai artistului,

în momentele de inspiraţie creatoare. Actorul trebuie să înveţe să recunoască trăsăturile mai

importante care le deosebesc. Simţămintele obişnuite, de fiecare zi, sunt alterate, străbătute de

egoism, apropiate nevoilor personale, îmbibate, nesemnificative şi de multe ori chiar

inestetice şi stricate de neadevăr. Ele nu vor fi folosite în artă. Individualitatea creatoare le

aruncă. Ea are la dispoziţie un alt fel de simţăminte, complet impersonale, purificate, eliberate

de egoism şi de acea estetică semnificativă şi sunt adevărate din punct de vedere artistic. Pe

acestea vi le dăruieşte „eul” superior în timp ce vă inspiră jocul. Tot ce trăiţi în cursul vieţii

voastre, tot ce observaţi şi gândiţi, tot ce vă face fericiţi sau nefericiţi, toate regretele sau

satisfacţiile, toată iubirea sau ura voastră, toate lucrurile după care tânjiţi sau pe care le evitaţi,

toate realizările sau nereuşitele, tot ce aţi adus în această viaţă la naştere –temperament, talent,

înclinaţii, care rămân nefolosite, nedezvoltate sau supradezvoltate – toate fac parte din aşazisul

abis subconştient. Ele devin simţăminte în sine. Astfel, purificate şi transformate, ele

devin parte integrantă a materialului din care individualitatea voastră creatoare crează

„psihologia” sufletului imaginar al personajului. Dar cine purifică şi transformă aceste vaste

bogăţii ale psihicului vostru?

Acelaşi „eu” superior, individualitatea care face pe unii din noi artişti. De aceea este

evident că această individualitate nu trebuie să înceteze de a exista între momentele creatoare,

cu toate că, numai fiind creatori, devenim conştienţi de ea. Ea, dimpotrivă, are o viaţă

intrinsecă continuă, necunoscută conştiinţei noastre de fiecare zi. Ea continuă să-şi dezvolte

propriul ei fel de experienţe, acelea pe care ni le oferă cu generozitate ca inspirate pentru

activitatea noastră creatoare. E greu de conceput că Shakespeare, a cărui viaţă – atât cât ne

este cunoscută – era neînsemnată, şi Goethe, a cărui „parte” în viaţă a fost atât de plăcută şi de

împăcată, şi-au tras toate ideile creatoare numai din experienţa personală. Într-adevăr, vieţile

multor personalităţi mai mici din literatură au oferit biografii mult mai bogate decât cele ale

maeştrilor, şi totuşi operele lor ar suporta greu o comparaţie cu cele ale lui Shakespeare sau

Goethe. Acesta este gradul de activitate interioară a „eului” superior care produce acele

simţăminte purificate, acesta este determinantul final al calităţii creaţiei tuturor artiştilor.

Mai departe, toate simţămintele venite de la personaj, de la individualitatea voastră,

sunt nu numai purificate şi impersonale, dar mai au şi alte atribute (două). Indiferent de cât de

profunde şi convingătoare ar fi, aceste simţăminte sunt încă tot atât de „nereale” ca şi

„sufletul” personajului însuşi. Ele vin şi se duc odată cu inspiraţia. Altfel, ele ar deveni pentru

totdeauna ale voastre, rămânând imprimate în voi după terminarea spectacolului, fără putinţa

de a fi şterse. Ar pătrunde în viaţa zilnică, ar fi o otrăvire de egoism şi ar deveni parte

inseparabilă a existenţei voastre necreatoare, neartistice. N-aţi fi în stare să deosebiţi linia de

contur dintre viaţa iluzorie a personajului şi viaţa voastră. În scurt timp aţi ajunge la nebunie.

Dacă simţămintele voastre creatoare nu ar fi „nereale”, nu aţi putea avea bucuria creaţiei,

jucând personaje grosolane, vulgare sau alte caractere la fel de primejdioase şi de puţin

plăcute.

Aici puteţi să vedeţi, de asemenea, cât de primejdioasă şi de neartistică este greşeala

unor actori conştiincioşi atunci când încearcă să folosească pe scenă simţăminte reale, de

fiecare zi, „storcându-le” din ei înşişi. Mai târziu sau mai devreme aceste încercări zdruncină

sănătatea, duc la forme de isterie, în special pentru actor, la conflicte emoţionale şi la

extenuare nervoasă. Simţămintele reale exclud inspiraţia şi viceversa.

Celălalt atribut al simţămintelor creatoare este că ele sunt capabile de compasiune.

„Eul” vostru superior înzestrează personajul cu simţăminte creatoare şi, pentru că este, în

acelaşi timp, capabil să-şi observe creaţia, el are compasiune pentru personajele sale şi pentru

destinele lor.

Escaler

Despre mine

vineri, 25 iunie 2010

MIHAIL CEHOV – Curs de arta actorului

Niciun comentariu: